Deschise ochii. Rochie albă, ea întinsă pe pământ. Își descleștă degetele și se sprijini în podul palmelor. Părul îi veni grămadă în față, acoperindu-i chipul. O umbră se lăsă deasupra ei. Luciul unei perechi de pantofi, o mână cu palma deschisă aproape de creștet. Se ridică și o luă din loc, clătinându-se, cu omul pe urmele ei. Trebuia să se întoarcă. Se împletici o bucată de drum, rochia i se agăță de mărăcini. Se opri și se învârti în loc. Nu își amintea pe unde trebuia să se ducă. Sunetul unui vas spart o opri. Începu să alerge în direcția opusă.

O oglindă acoperită, trase puternic de cearșaf. Se apropie din ce în ce mai tare, până se lipi cu totul de ea. Nu simțea răceala și nici respirația nu i se izbea de sticlă. Era ca și cum doar omul cu mâna întinsă și ochii legați exista. Își îndepărtă părul de pe față. Rupse șiragul de perle de la gât și îl puse pe palma deschisă, dar bilele căzură printre degetele răsfirate și se izbiră de pământ. Se uită pe lângă ea și făcu la fel cu pieptenele, oglinda, ața și acul. Palma rămase mereu deschisă, iar omul începu să se îndepărteze. Și ea, ce avea să facă, rămânea acolo? Se uită în jur și nu văzu nimic. Pustiu.

Greutatea de pe limbă și gustul de metal o făcură să deschidă gura. Începu să alerge. Prinse palma și înghesui în pielea celuilalt banul strălucitor. Se simți ușoară când ajunse în barcă, iar omul începu să vâslească pe râu în jos.