— Ești sigură? Pot s-o iau pe Ioana în cărucior.

Nu i-a răspuns. Ar fi putut să insiste, dar știa că o va enerva și se vor certa din nou, țipând unul la altul în șoaptă. Ar fi vrut să îi spună că așa ar putea să mănânce liniștită, trebuie să mănânci, vei pierde laptele, dar Ea s-ar fi gândit cu voce tare că doar atât contează pentru El, sânii ei să fie plini, să mănânce pentru ca Ioana și Victor să aibă lapte, să mănânce pentru ei, nu pentru ea. Eu unde sunt, l-ar fi întrebat pentru a nu știu câta oară, iartă-mă, nu am vrut să sune așa, i-ar fi răspuns, dar silabele cuvântului care pentru ea nu mai însemna nimic ar fi sfredelit pereții ca un burghiu de bormașină dată la maxim și inevitabil unul dintre copii s-ar fi trezit.

— Ne întoarcem repede, mă suni dacă ai nevoie de ceva, i-a mai spus în timp ce regla bretele marsupiului în care Victor se foia mișcându-și capul, stânga, dreapta, asemenea unei țestoase care voia să evadeze din propria carapace.

A privit-o înainte să închidă ușa. Ioana adormise la pieptul ei cu o mânuță prinsă de o șuviță de păr iar asta o forța să țină capul aplecat. Știa că va sta așa mult timp după ce el va ieși din casă, îi va amorți gâtul, va încerca să desprindă degețelele dar fetița se va trezi pentru câteva secunde ca să se agațe și mai bine de frânghia blondă care înlocuia cordonul ombilical.

Victor a adormit și el imediat ce a dat cu nasul de aerul rece care învăluia străzile pustii.

După o tură de bulevard, la întoarcere, s-a oprit în fața Starbucks-ului, a așteptat câteva minute să se asigure că întreruperea mișcării nu trezește mica țestoasă, a deschis ușa, a înjurat în gând clopoțelul de deasupra. O fată a tresărit cu cafeaua în mână, iar bărbatul afundat în fotoliul de lângă intrare și-a ridicat privirea din ziar și l-a măsurat din cap până în picioare. I-a zâmbit și s-a îndreptat spre tejghea. A cerut un cappuccino la pachet și ochii i s-au oprit pe un termos portocaliu.

La ieșire s-a ciocnit de un tânăr care se certa cu cineva la telefon, Victor a început să scâncească, hei, ce faci somnorosule, vrei să îți arăt ce am luat pentru mami, se asortează cu căruciorul, crezi că o să îi placă?

Când au cumpărat căruciorul, a fost atât de încântată de culoarea lui încât a ținut neapărat ca el să îl monteze chiar în ziua aceea, deși știa că va ocupa jumătate din hol și copilul avea să vină abia peste opt luni.

Copiii.

Vestea că vor avea gemeni a schimbat totul. A plâns o zi întreagă și, de atunci, în orice discuție pe care o aveau, indiferent de subiect, se ajungea la cărucior, de parcă întreaga viață a copiilor urma să se întâmple acolo, în coșul acela îmbrăcat în pânză portocalie. Îi scria de la birou: ce faci? iar ea îi răspundea doar cu fotografii, cărucioare la mâna a doua. Pur și simplu refuza să accepte că unul dublu nu ar încăpea în lift, că nu ar avea cum să îl coboare pe scări cinci etaje, că pot ieși împreună, un copil în marsupiu, unul în cărucior, va fi distractiv vei vedea, o încuraja El, o să ne descurcăm, unul tu, unul eu.

Și așa s-a întâmplat. Unul ea, unul el, niciodată împreună, amândoi, nici măcar o singură dată în patru luni de zile. Îl scotea pe Victor afară, Ioana rămânea cu Ea. O scotea pe Ioana afară, Victor rămânea cu Ea. A încercat să o convingă că poate să iasă El cu amândoi ca să fie singură măcar o jumătate de oră – o oră, să se odihnească, să își facă un duș lung și fierbinte, să își comande prăjituri sau înghețată, să se uite la un film. Să facă ceva, orice, numai să se dezlipească de pat, de perna în formă de U între brațele căreia se întâmpla viața ei de când se născuseră gemenii.

Sirena ambulanței l-a făcut să tresară, câteva picături cafenii au sărit din paharul de carton pe care tocmai îl dusese la gură și au căzut pe căciula lui Victor. În spatele ei venea o mașină de pompieri. Le-a văzut cum virează dreapta și intră în parcarea din fața blocului lor. A aruncat paharul în primul coș de gunoi care i-a ieșit în cale. A mărit pasul, aproape alerga și mișcarea săltată l-a făcut pe Victor să plângă. L-a lipit de pieptul lui, cu o mână îi ținea capul, iar cu cealaltă strângea mânerul pungii în care termosul se bălăngănea cu un zgomot surd care îi vuia în urechi amestecat cu țipătul sirenelor.

Oamenii strânși pe trotuar făceau scut în fața gangului prin care ajungeai în spatele blocului, se ridicau pe vârfuri, vorbeau unii peste alții, se uitau în sus și arătau cu degetul către un balcon, ba nu, de acolo, uite, ăla din stânga de pe colț. Cineva pusese o piatră în pragul ușii ca să rămână deschisă. Doi bărbați îmbrăcați în uniforme roșii așteptau în fața liftului. La etajul trei s-a lovit de o femeie care mirosea a țigări mentolate și plânsul lui Victor urca treptele înaintea pașilor lui.

Și-a lipit urechea de ușă într-un gest atât de firesc până atunci, liniște, sigur dorm, trebuie să doarmă, de ce nu am luat-o pe Ioana, liftul urca, auzea vocile închise în burta cutiei metalice, să nu se deschidă aici, să nu se deschidă aici, a băgat încet cheia în broască, a răsucit-o o dată, de două ori, și-a șters ghetele pe preș înainte de a intra, sunt tâmpit, de-a dreptul tâmpit, trebuia să insist, sigur dorm, trebuie să doarmă, și primul lucru pe care l-a văzut când ușa camerei s-a lipit de perete a fost geamul larg deschis.

Termosul portocaliu s-a izbit de parchet, Victor a început să plângă mai tare și din baie i-a răspuns cu ecou plânsul Ioanei.