Niciuna dintre noi nu avea cum să știe atunci cât timp ne-a mai rămas, dar amândouă presimțeam că nu se va măsura în ani.

O găsisem în sufragerie, înfășurată în halatul gros de molton, cu turbanul improvizat dintr-o eșarfă colorată. Era aplecată deasupra mesei, pe care împrăștiase mormane de fotografii, majoritatea alb – negru, și câteva albume cu coperte rigide. Le selecta după data înscrisă pe spate și le așeza, în ordine cronologică, în buzunarele de plastic transparent. Un zâmbet abia mijit îi traversa buzele decolorate, mărginite de riduri fine, apoi obrazul palid și ochii fără gene.

Un fel de recapitulare finală înainte de ultimul examen, îmi trecu prin minte, reținându-mi cu mare efort torentul de lacrimi. Excava printre amintiri, ordonându-le, copilăria, anii de școală, nunta, copiii, nepoții, poate în căutarea unei consolări pentru suferința pe care o purta cu atâta demnitate în acest ultim pasaj al vieții; sau, poate, a unui sens.

I-am mângâiat timid mâna lacerată de acele perfuziilor și am acompaniat-o înapoi pe firul memoriei, făcând comentarii hazlii și punându-i întrebări: unde erai aici, câți ani aveai, cine e tipa, n-o cunosc, Doamne, ce slăbănoagă eram când eram mică, mai ai rochia asta prin vreun dulap, că se poartă iar cloșul.

Simțeam cum se sudează la loc cordonul ombilical care ne unise odată, doar că acum fluxul de energie se mișca în sens opus, de la mine înspre ea, cu o voință disperată de a o păstra în viață. Am râs mult, reușind să evadăm din coconul țesut din tristeți și adevăruri nerostite care ne sufocau zilele și nopțile.

Mă agăț obsesiv de imaginile astea, în timp ce pașii mei fac cărare, înainte și înapoi, în fața spitalului aflat în carantină, pândind ieșirea din tură a unui medic sau a vreunei asistente.

Blestem pandemia care și-a abătut urgia asupra pământenilor, suprapunând peste dureri și anxietăți alte dureri și anxietăți, izolare, panică, teroare. Vin zilnic aici de o luna, mă cunosc toți portarii. Îmi repetă, uneori cu milă, alteori cu iritare, că stau de pomană. Cadrele medicale sunt suprasolicitate, nu pot lua contact cu exteriorul, nu are rost să insistați, îmi spun. Dar eu insist.

Înainte puteam măcar să-i ascult glasul la telefon, dar a devenit din ce în ce mai slab, cuvintele neinteligibile, până când nu a mai ramas decât un geamăt înăbușit, apoi doar respirația greoaie. Și atunci vorbeam numai eu, îi povesteam întâmplările de peste zi, știrile din ziare, mesajele de la rude și prieteni. Simțeam că mă ascultă, o să te faci bine, îi ziceam, deși știam că nu era așa, dar poate ea spera, nu aveam voie să îi iau asta, orice om are dreptul să creadă în miracole.

Nu am putere să mă mai înfurii. Iau act cu resemnare de propria-mi neputință și aștept. E singurul lucru pe care pot să îl fac.

Fixez fereastra de la etajul al doilea până se aprinde lumina, mai arunc o privire spre poarta cu grilaj, ale cărui elemente le-am numărat de mii de ori, și-mi zic că ar trebui să plec.

Dar nu pot să mă dezlipesc, deși sunt perfect conștientă de comportamentul meu inutil și absurd.

Strada e luminată prost, și totuși pot să disting o siluetă ieșind pe ușa spitalului. Tresar, sângele mi-o ia razna, bubuindu-mi în timpane.

E ea. Se îndreaptă spre mine, îmbrăcată în rochia albă, lungă, cu buclele blonde încadrându-i fața rotundă, cu mersul ei hotărât, de neconfundat. Se apropie și îmi netezește părul zburlit, îmi zâmbește și mă ceartă cu blândețe că umblu noaptea pe străzi, în loc să stau acasă cu bărbatul și copiii, apoi dispare după colț, lăsându-mă descumpănită pe marginea bordurii.

Telefonul sună insistent.

Într-un târziu răspund.

Știu, le spun. Știu.