Mai știi tu, dragă frate, când preotul, bunicul nostru, ne-a povestit cum a învăluit un pui de lup în reverenda sa? Era tânăr, tocmai pleca spre o cununie care urma să aibă loc în satul vecin. Îl rugase protopopul să-și suplinească un coleg. Bunicul nu avea mașină și nici nu găsise vreo căruță care să-l ducă până la biserica de acolo. După ce stătuse cam două sferturi de ceas, la ieșirea din sat, tot așteptând, se enervase, își trăsese poalele sutanei și hotărâse să o ia la pas. Fiind încăpățânat, mai ales că reverenda era nouă, a ales să meargă pe la marginea pădurii care lega cele două sate. Voia să treacă prin mărăcini și buruieni, uneori mai înalte decât el, să calce pe bolovani, să simtă, prin talpa pantofilor cei noi, moliciunea pământului reavăn. În acea zi, ploaia izbise pământul cu o furie pe care nimeni nu i-o cunoscuse până atunci.

Când să iasă din pădure, auzi niște vaiete, tânguiri prelungi, ale căror tăișuri îi pătrunseră până în adâncul inimii. Se opri. Inima-i bătea cât zece toace la un loc. Ce să fie oare? Privi, agitat, în mai multe părți. Nu văzu pe nimeni și nimic deosebit. Când să-și continue drumul, numai ce zări, în fața lui, înconjurând un bolovan mai răsărit, o haită de lupi. Erau de toate mărimile și vârstele. Îl priveau cu ochii mari, colții la vedere, iar luna, ce abia ieșise, le mângâia duios muchiile blănurilor reci și întunecate ca inima pământului. Nu mai putea continua, ar fi fost, clar, un gest de sfidare. Ar fi riscat și puținul de suflu pe care-l mai avea și care-l ajuta să vadă cât de cât clar înaintea lui. Nimeni nu mai mișca.

Dintr-odată, bunicului îi atrase atenția ceva. În mijlocul haitei se afla un pui de lup, întins în iarbă, cu trupul inert, din care abia mai ieșea câte un fuior stins al respirației tot mai împuținate. Cerul nopții se lăsase jos de tot și scânteia amorțit. Orice sunet se stinsese, orice mișcare se-ndepărtase ani-lumină de acel loc. Respirația bunicului se subție ca un fir de păianjen. Ochii lupilor când erau îndreptați tăios asupra lui, cel care se afla în fața lor, când spre puiul căzut în iarbă. După câteva astfel de mișcări du-te vino, bunicul își dădu seama că dacă nu-i ajută, nu poate trece. Dar nici să se întoarcă nu putea. Era pe viață și pe moarte.

Lupii priviră din nou spre el, apoi la puiul tânăr care abia mai mișca. Părea că iarba formează un vârtej care-i absoarbe trupul muribund. Ochii lor, vreo patru-cinci perechi, căpătaseră o luminescență cețoasă, fantomatică. Se făcea tot mai târziu, slujba ar fi trebuit să înceapă de mult. Poate că nuntașii se risipiseră deja, ca frunza-n volbura toamnei târzii.

Dintr-o mișcare, bunicul și-a dat jos reverenda, a lăsat-o în iarbă, s-a aplecat, a smuls un mănunchi de iarbă deasă, și-a șters cu el fruntea, gura, obrajii. Era absorbit de acest ritual, inconștient, care existase dinaintea lui și pe care întâlnirea nefastă îl reactivase. Măcar de-ar fi avut la îndemână o bâtă sau altceva. Nimic. Totul dispăruse. Se evaporase. Nicio scăpare nu era posibilă.

Apucă, din nou, reverenda. O desfășură, o scutură și, cu pași mărunți, se apropie de haită. Căpătase ceva siguranță, doar cât un bob de piper. Citise în ochii lor că, dacă e om bun și vrea să îi ajute, se poate apropia. Cu cât era mai aproape, cu atât lupii se dădeau un pas în spate, lăsând liber locul în care se afla puiul suferind.

Bunicul se apropie de lupul cel tânăr, se aplecă, întinse reverenda pe pământ. Ceilalți, blânzi, se apropiară. Dintr-odată, bunicul simți o liniște cum nu mai avea să simtă în toată viața lui, ca o aură maternă. Îl proteja pe pui. Răsuflările lui fierbinți, lupești, i se desfășurau pe-ntreaga spinare, desenându-i liniile unei hărți necunoscute, ocrotitoare și clocotitoare în același timp.

Asta îi dădu curaj. Își întări mușchii brațelor, își băgă palmele sub trupul muribund. Nu era atât de greu cum se așteptase, îl ridică în aer și îl așeză pe reverendă. Simți multă căldură, apoi ceva umed – poate era sânge. Un strop de energie, provenită de la cel suferind, care i se scurse prin tot corpul, îl revigoră, îl întări. Înveli puiul cât putut de bine, ca pe un prunc nou-născut, în faldurile reverendei. Nu se mai prea vedeau, pe suprafața ei, neagră, hieroglifele păcatelor, se curățase.

Apucă puiul învelit, se ridică în picioare și, fără să le arunce vreo privire lupilor care, nemișcați, îl fixau, porni în direcția satului.