Aveam zece ani când a venit ordinul de evacuare.

Mama ne-a îmbrăcat, ne-a luat și am plecat încolonați spre trenul de vite care urma să ne ducă de la Ungheni la București. Fiindcă eram speriați, ne-a spus că mergem la tata, mecanic de locomotivă mobilizat la punctul de lucru din capitală.

Vagonul era arhiplin, stăteam fiecare cum puteam. Nu-mi amintesc prea bine, însă imagini filmate, existente în arhiva CFR, arată că refugiații călătoreau inclusiv pe acoperișurile trenurilor. Auzeam huruitul permanent al roților pe șine dar vedeam doar câte-o dâră de lumină care scăpa printr-o crăpătură de lângă zăvorul ușii. Surioara mea, Aurica, se ridica des și începea să bată cu pumnișorii ei în metal. Noi o prindeam de rochiță, eu începeam să plâng, apoi mama. Plângea întreg vagonul. Mă gândeam că, poate, de aceea pereții îi erau ruginiți, de la umoarea lacrimilor noastre.

Odată ajunși la destinație, soarele m-a orbit. În fața trenului se vedea o încolonare nesfârșită, zeci de alte trenuri care așteptau să li se dea voie să intre în gară. Pe la prânz, au început să sune sirenele alarmei. Nu era un exercițiu. În acea zi de primăvară a anului 1944, deasupra Bucureștiului s-au revărsat 860 de tone de bombe. Românii erau convinși că aliații anglo-americani nu vor ataca populația civilă, dar a fost o mare deziluzie. Pe timp de război, reţeaua feroviară şi nodurile de comunicaţii sunt obiective militare. Deși frontul se afla la 500 de kilometri de capitală, am simțit lângă noi suflul războiului, i-am auzit urletele și am dârdâit sub cutremurul bombardamentelor.

Pentru a ne proteja, mama ne-a dus sub un pod din apropierea depoului CFR, care funcționa ca adăpost antiaerian. Ne-a asigurat că se va întoarce după noi, mi i-a încredințat pe cei trei frați mai mici, apoi a plecat spre gară, pe jos, să-l caute pe tata. La cum survolau cele câteva sute de bombardiere, nu știam dacă o să ne mai revedem.

*

Sunt înfofolit în ceva gri și ne ascundem în coasta albiei de sub pod. Adăpostul mă face să mă simt mai aproape de mama, care m-a ținut zilnic la pieptul ei în primele mele luni de viață, înfășurat într-o pelincă îndesată în mâneca unui cojoc. Mă născuse prematur, la doar șapte luni. Gândul la mama mă liniștește. Foamea ne ține pe toți patru în brațe, ca o doică vigilentă. Trec oameni pe pod și ne aruncă pâine, mi se pare că-i simt mirosul și aud strigătele celorlalți refugiați. O femeie ne întinde un dumicat. Îi scot miezul și-l împart Silviei și Auricăi. Eu și Gicu roadem coaja, el zâmbește.

*

Mi-e foame tot timpul. Un avion survolează jos, aproape de noi. Zgomotul e infernal. Cad obuze. Ne pitim. Sunt împietrit de groază, nu mai simt nimic. Noaptea e rece. Un cârd de păsări necunoscute țipă într-un vacarm greu de suportat. Aurica suspină. Silvia are ochii obosiți. Nu mai plânge de ieri. Sper să nu ne audă câinii, mi-e frică de ei. Strâng mâna lui Gicu și adorm.

*

De dimineață, eu și Gicu începem să ne jucăm de-a războiul.

M-am simțit vinovat că poate îi insuflasem pasiunea pentru acest joc, când, ani mai târziu, a rămas fără un ochi în urma exploziei unei mine. O descoperise în pământ, în timp ce căuta artefacte de război pe dealurile din împrejurimile casei părintești.

*

Aurica e prea mică să înțeleagă ce se petrece. Dar eu simt frica inconștientă ce se adunase în ea, în frații mei mai mici; mă paralizează și, totuși, o duc dârz și conștiincios, ca pe un stindard al vieții.

Îmi era frică de moarte, lucru care mă urmărește și azi, șaptezeci de ani mai târziu. E o prezență aproape palpabilă, mă însoțește în permanență. O salut dimineața când mă trezesc și o alung în fiecare seară, când îmi închid ochii cu un oftat prelung și mă rog la Dumnezeu să nu fie ultima noapte.

*

În ceea ce avea să fie ultima noastră zi sub pod, vin mama și tata. Sunt invadat de o deznădejde atât de puternic înfiptă în ființa mea, încât nici nu-mi dau voie să mă bucur de sosirea lor.

Prin niște cunoștințe ale lui tata ajungem să locuim, o vreme, în gazdă la o familie, într-o localitate din apropierea Bucureștiului. Stăm toți șase într-o singură încăpere. Nu e mare lucru, dar măcar avem un acoperiș deasupra capului. Tata, un om aprig din fire, devenise, parcă, mai blând. Mâncăm pe rând, mămăligă, brânză și ceapă, cu aceleași tacâmuri din argint, singurele obiecte pe care mama reușise să le ia de acasă, înainte să ne refugiem.

*

Deși e primăvară, în prima noapte în gazdă mi-e foarte frig. Mama se teme să nu răcim, după ce am petrecut atâtea zile sub pod. Chiar, oare câte să fi fost? Mi s-au părut o eternitate. Când ești copil, timpul se dilată și…

Stau lipit de mama, îmi încălzesc pumnii strânși în buzunarul capotului înflorat pe care-l poartă. Descopăr în el ceva mai rece decât mâinile mele. E cheia de la poarta casei noastre.

*

Câteva luni mai târziu, plecăm cu trenul din București înapoi spre casă. Nu-mi amintesc mare lucru din această călătorie. E ca și cum n-ar fi fost.

Acasă, șura gospodăriei noastre nu mai este, a rămas doar un morman ars, ca după un incendiu. Tata pleacă să adune lemne, dar eu nu vreau să mai facem focul. Găsim în cenușă, lângă sobă, un drob de sare sfărâmat. Mama adună sarea amestecată cu pământ și o varsă într-o găleată din tablă. E îndoită, nu mai are mâner, dar e a noastră.

De aici încolo, clădim.

 

Floriana Genes

Poetă, artist vizual și meșteșugar neurodivergent (AuDHD), Floriana Genes s-a născut pe 21 martie, de ziua poeziei, pădurii și parfumurilor, având o pasiune vie pentru toate trei.

A absolvit cursurile facultăților de Psihologie (2009) și Antropologie (2020) din cadrul Universității din București. Are specializări în design de la CalArts (2017) și SAIC (2020).

Citește de la trei ani, scrie și ilustrează de la cinci. A câștigat premii literare. A colaborat cu diverse publicații de profil. În prezent lucrează la un roman.

La curte

Am scos biberonul din ibricul în care îl pusesem la răcit, în timp ce Alex a trecut peste prag şi a luat-o înainte spre dormitor. I-am spus din mers să se urce direct pe pernă. Îi rezemasem una tare de tăblia patului şi o învăţasem să se aşeze singură acolo ca să-şi...

Poveste de mai

Alaltăieri noapte a fost foarte cald, știi, au curs apele pe mine. Așa că mă simt mult mai bine, infinit mai bine acum, surîde bătrînul, plimbîndu-și ochii de broască peste rămurelele și cornișele de unde picăturile de ploaie nu s-au evaporat. Are-o față de copil...

Organe de porumbel în borcan

Mă trezesc mai nou cu noaptea-n cap. În jur de ora cinci, cinci și jumătate, după cam tot atâtea ore de întors pe-o parte și pe alta. Pe când încep să prețuiesc somnul, mă părăsește. Primul impuls e să bâjbâi după ochelari, telefon și căști. Azi nu. Țin ochii...

Urzici moarte pentru tata

Privește cu mine. O fotografie tivită la mijloc, stăm așezați pe...

După cutremur

Bălan fluieră scurt în fluier și, încet-încet, se lasă liniștea. Se...

Universall

Ce faci Lina? Lina! Mami, ce faci? Și abia atunci ajunse la ea...