În sat îl numeau Bocitorul. Singurul om despre care nu se încumeta nimeni să spună un cuvânt de rău. Fiecare știa că, mai devreme sau mai târziu, nevoia îl va face să-i bată la fereastră. Orice bătrân poruncea „La înmormântarea mea să chemați Bocitorul. Încolo, faceți cum vreți.” Blestem pe capul celui care ieșea din cuvântul mortului. Mai ales că Bocitorul nu cerea nimic la schimb. Venea la groapă, bocea și pleca. Nici la masa de pomenire nu rămânea.

Bocetul era mereu același. Îți lua sufletul, ți-l răstignea, îl oblojea și-l punea la loc în trup. După ritualul acesta, durerea parcă te lăsa să mai respiri.

Bocitorul trăia retras. O dată pe săptămână îl vizita o bătrână cu nepoata ei și îi aduceau o pâine rotundă, lapte și ulei pentru candelă. Nu schimbau mai mult de două vorbe. Bătrâna ofta, își făcea semnul crucii și pleca cu nepoata de mână.

Bocitorul apăru în sat când cei de vârsta lui ieșeau la pensie. Îl aduse din depărtări moartea nepoatei lui. Atunci îl auziră sătenii pentru prima dată. Ceva l-a reținut printre ei, căci nu mai plecă din sat, doar coborî până la Nistru și începu să-și clădească o căsuță. Un pic de lut, paie, balegă și apă din Nistru, cum își face cuibul o rândunică. Din râpa de alături aduse o fereastră și o lăsă deschisă pentru oricine avea nevoie de bocetul lui.

De la o vreme, bătrâna a încetat să-l viziteze. Într-o noapte, în fereastră ciocăni nepoata ei, chemându-l la înmormântare. Sătenii n-o prea aveau la inimă pe bătrână, iar Bocitorul, înțelegând în ce singurătate rămânea copila, o pofti să-i treacă mai des pragul. Povesteau copiii cum îi vedeau deseori așezați, cu fața spre râu. Și nu puteau înțelege, cântau sau boceau, pe două voci. Sătenii sperau că bătrânul îi transmite fetei taina bocetului pentru că el se muta încet pe lumea cealaltă. Mai întâi cu picioarele, apoi cu văzul, cu auzul. Îi rămase doar vocea.

Când intră în agonie, fata veni să-l îngrijească. Îi aduse un borcănaș cu supă de găină, dar când scoase lingura, auzi un strigăt: Nu bulion, nu bulion! Bocitorul deveni atât de agitat încât copila fugi speriată afară, se așeză pe prag, unde stătuseră de atâtea ori împreună, și izbucni în lacrimi. Treptat, plânsul ei trecu în bocet, iar omul se potoli.

După mulți ani, mi-a povestit chiar ea ce s-a întâmplat în noaptea morții Bocitorului.

Fetița cu bulionul era mama.

Îi povestise că îl chema Vasilică și în copilărie avea un joc preferat: de-a mortul. Își meșterea un mort dintr-un ciocălău, îl punea într-o cutiuță împletită din lozie și îl ducea la groapa săpată sub agud. Tot drumul îl bocea, așa cum auzea el pe la înmormântări, unde se ținea de fusta bocitoarelor, printre care și bunică-sa. Și ce bucuros era când reușea să-și strecoare, încetișor, vocea printre ale lor. Revenind acasă, repeta melodia, cuvintele, uneori adăuga unele noi.

Odată îl prinse maică-sa bocind o păpușă, în grădinița ei cu flori. „Vasilică? Da ce faci tu, mami, acolo?” Îl trase la ea cu drag. „Știi vreun bocet pentru mama? Hai, bocește-mă oleacă.” Și Vasilică, bucuros că mama, mereu ocupată cu munca, s-a așezat să-l asculte, începu să improvizeze. A bocit așa cum îi părea că merită mama lui, iar ea l-a lăudat printre lacrimi: „Așa să mă bocești! Să mă vorbească frumos tot satul!”

Apoi veni iarna și foametea. Oamenii începură să moară pe capete. Nu mai avea cine să-i ducă la groapă, darămite să-i bocească. Mai întâi muri tatăl lui Vasilică, apoi două surori. Rămase el, mama, un frate și o soră gravidă, cu bărbatul plecat în Ucraina, după borhot. Iarnă, viscol, noapte. Urlau sub ferestre lupii. Gemeau pe rând copiii în casă. Cel mai mult se chinuia sora lui gravidă. Suptă nu doar de pântec, dar și de copilul din pântec.

Noapte sau zi, Vasilică se lua cu bocetele. Ghemuit pe cuptorul rece, căuta linii melodice noi, muta cuvintele, încerca rime. Maică-sa nu-l mai lăsa să iasă din ogradă, nici până la fântână, ca să nu fie prins și mâncat. Mulți își pierdeau mințile de foame.

Într-o noapte, i-a șoptit: „Vasilică, a venit vremea să mă bocești”. Copilul s-a îngrozit. Nu așa își închipuise el moartea mamei, fără obiceiuri, sicriu, pomul vieții. „Mai rabdă, mamă, te rog. Vreau să te îngrop frumos, nu ca pe un câine.” Și maică-sa tăcu. Dar, în noaptea următoare, îl luă deoparte: ​​ „Vasilică, acum să mă asculți atent și să nu-mi ieși din cuvânt. Jură pe sfânta icoană!”

Urmă un delir. Țolul vărgat pe care s-a întins mama. Dimineața în care Vasilică i-a anunțat pe ai săi că e moartă și o cară la cimitir. Sărutul ei de binecuvântare. Țolul vărgat în podul casei. Cuțitul. Sângele. Bulionul.

Toată viața a bocit-o, a căutat-o în toate sicriele. Și în toate răsărea mama, la bocetul lui.

 

Lilia Calancea

Lilia CALANCEA s-a născut la 13 septembrie 1977, în orășelul Strășeni, Republica Moldova.


A absolvit Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici" din Chișinău (1997) și Facultatea de Limbi Străine de la Universitatea Liberă Internațională din Moldova (2002). A urmat un master la Institutul European de Înalte Studii Internaționale din Nisa, Franța (2003) și un master în traducere specializată în relații internaționale la Institutul Superior pentru Traducători și Interpreți de la Bruxelles, Belgia (2004).


A publicat romanele Regina nopții (Pontos, 2014), Sub Constelația Lyrei (Arc, 2017), volumul de proză scurtă Bocete de nuntă (Arc, 2019), nominalizat în 2019 pentru premiile literare ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și romanul Sunt oare un călău? (Polirom, 2022), nominalizat la Premiile Sofia Nădejde, ediția a V-a, nominalizat la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”, ediția a XX-a.

Urzici moarte pentru tata

Privește cu mine. O fotografie tivită la mijloc, stăm așezați pe covorul de păpădie, mama, sora și eu, fiecare în altă poziție. Mama întinsă, picior peste picior, sora în fund, cu pantalonașii albaștri un pic ridicați, toată un zâmbet, eu gugulici, cu cotul stâng...

Jurnal pentru viitor

Pe 31 octombrie, o rachetă rusească lovește Naslavcea. Pe _________ (data din calendar), miliția rusă intră în Moldova. Pe _________ (data din calendar), predau toate orele în rusă la __________ (școala cea mai apropiată de casa ta) pentru prima dată din anii ‘80. Pe...

Trei frați

- Ăl din mijloc îi fi-mio cel mare, Alex, îi povestește femeia, ce nu are mai mult de patruzeci de ani, bărbatului înalt, îmbrăcat la costum, căruia îi atârnă la gât, inconfortabil, o cravată și un ecuson de jurnalist. Tăt timpu’ pare că stă-ncruntat. Are sprâncenele...

Campanie

Dacă este să urăsc vreun cuvânt în viață este cuvântul „campanie"....

O poveste de război

Am fost și eu acolo. Am dormit în noroi și în apa îmbibată cu sânge....

Smida

A descoperit Smida la festivalul de jazz de acolo. A simțit că locul...