Neonul roșu sclipește necontenit în fereastra mult prea murdară a dormitorului, sufrageriei, bucătăriei, pâna la urmă toate erau una și aceeași. Îi aud zumzetul atât de familiar, dar nesuferit. Mă întorc pe cealaltă parte, sperând să las sunetul acela undeva departe. Niciodată nu reușesc. Mereu îmi imaginez momentul când se va opri brusc.

Închid ochii și încep să număr secundele. După 977, aud cartela de identificare. Lumina înghețată de pe hol mi se reflectă pe chip, iar el intră în apartament. Știam deja întreaga rutină: rucsacul lângă cuier, paltonul agățat, cizmele în dulap, sunetul respingător al apei și lumina fragilă din baie, strălucirea frigiderului, berea de contrabandă, azi doar una, imaginea înghețată a televizorului, dezbrăcatul automatizat, butonul de închidere al televizorului, foșnetul păturii și, în final, respirația lui caldă. Fără să știu, adorm.

Mă trezește alarma lui. Îmi afund capul în pernă. Îi aud pașii spre baie, din nou sunetul apei, lumina fragilă, toate se repetă. Refuz să-mi deschid ochii, știu că scânteierea sintetică a orașului îmi va absorbi orice amintire care încă pâlpâie în mine.

Îmi e dor de cerul dulce-amar, de foșnetul stelelor și de lenevia lunii.