Trenul opri într-o gară mare. Trebuia să fie un oraș important, pentru că erau multe linii ferate între peronul la care trăsese garnitura lor și clădirea relativ frumoasă și îngrijită a gării. Pentru că li se făcuse foame, cei doi copii coborâră, întâi băiatul, pe urmă fata. Trecură printr-un pasaj aglomerat, apoi, când trecură în partea cealaltă, se treziră într-o sală boltită, din care ieșiră într-un spațiu larg. Un bulevard se deschidea drept înainte, spre câteva clădiri înalte și colorate. Într-o parte, chioșcurile cu diferite feluri de mâncare – mai ales sandviciuri calde și gogoși – îi îmbiau, dar știau că n-ar fi primit nimic fără bani, iar ei aveau doar hainele de pe ei, așa cum fugiseră noaptea trecută de la casa de copii.

Nu aveau o țintă precisă sau un plan. Poate că se gândeau că printre blocurile cele mari vor da mai ușor peste oameni dispuși să le dea și lor ceva de mâncare decât în gara în care cine nu se grăbea încerca să fure de la cei grăbiți.

Se opriră lângă o piață de legume.

Era devreme, iar precupeții își preluau tarabele negociate cu administrația piețelor. În grupuri mai mici sau mai mari, oamenii își descărcau sacii din dube și-i cărau doi câte doi, cu pas aproape alergător, spre mesele mari, cu tăblii de beton sau de tablă, pe care ședeau copii, ca să se știe că erau deja ocupate.

Forfota începutului de zi de negoț fu pentru cei doi orfani un spectacol nou. Scrâșnitul picioarelor de fier pe asfalt, când oamenii își organizau mai bine tarabele, gâlcevile iscate uneori, pentru că unii se băgau în sufletul altora sau încercau să blocheze unele culoare, după cum le convenea lor, sacii puși grămadă pe pături mari, toate aveau un farmec aparte pentru ei, pentru care până atunci diminețile însemnaseră vorbele arțăgoase ale bucătăreselor de la cantina orfelinatului.

O vreme stătură spectatori. Doar când un sac smucit mai tare se rupse și câteva zeci de roșii se împrăștiară pe jos, ei se aplecară și le culeseră pe cele câteva care ajunseră la picioarele lor.

– Să puneți mâna să faceți treabă n-ați vrea, da’ repede vă mai repeziți la munca altuia!

Fără să aștepte un răspuns, bărbatul în mâna căruia se rupsese sacul lăsă jos zdreanța care încă mai păstra laolaltă cam jumătate din cantitate și se grăbi să ia roșiile din mâinile lor. Era mititel de statură, cu o chelie rotundă în vârful capului și purta o salopetă roasă la coate și genunchi.

– Ce să facă, mă, ăștia treabă? se băgă în vorbă un bătrân de la o tarabă mai încolo. Ăștia numai să apuce-s puși.

– Facem treabă, nene! strigă atunci băiatul.

Și, până s-apuce careva să-l gonească, adună de pe jos câteva roșii și le duse în brațe pe taraba omului. Și se întoarse după altele. Văzând că proprietarul ezită să-l lovească, fata, care era mai mare decât el, luă și ea una și făcu la fel. În câteva minute, grămăjoara de pe masa de tablă prinse formă, iar pe jos nu se mai vedea nimic.

– Bine, spuse omul când văzu că cei doi nu fugiseră cu marfa lui, o să vă dau, dar trebe’ să m-ajutați și cu restul.

Le arătă una dintre dubele cu ușile din spate larg deschise, îi conduse la ea și le spuse:
– Luați câte unul, amândoi, tu de-un colț, tu de-un colț, și-l duceți la mine la masă. Încet, în fața mea, să vă văd io!

Și, spre surprinderea lui, copiii luară un sac, așa cum li se spusese. Atunci apucă și el altul și-i urmă.

Moșul se uită la ei de la distanță cum descărcară duba împreună și nu mai comentă nimic. Așa că precupețul trebui să se țină de cuvânt și, desfăcând sacii, le dădu câteva roșii și vreo doi ardei, că altceva nu avea, iar copiii mușcară din ele și le terminară imediat.

În piață apărură primii cumpărători, mai ales pensionari, care de obicei se trezesc devreme, ca să aibă și mai mult timp pentru sâcâit oamenii cu treabă, așa că certurile se înmulțiră, dar vânzările se lăsau așteptate.

În mai multe chioșcuri, diverse nimicuri erau așezate în vitrine zăbrelite.

– Știți ceva, le spuse tarabagiul, ca și când deodată ar fi descoperit în cei doi copii oameni de încredere, tocmai azi am rămas singur și aș mai avea ceapa de adus. Vă iau cornuri și iaurt dacă veniți cu mine să mă ajutați să încarc și să descarc aici. Nu-i departe, într-o jumate de oră terminăm.

Făcu din cap spre o tejghea, deschisă într-un perete de pe partea opusă a pieței, unde câteva franzele tocmai erau puse la vedere și o apucă într-acolo. Cumpără niște nimicuri și merse spre duba lui.

– Dumitrache, vezi tu și de masa mea? îi strigă peste umăr moșului, iar când cei doi copii ajunseră în dreptul portierei din dreapta, își aminti ceva și le făcu semn să aștepte.

Se duse în spate, deschise una dintre uși, își măsură din ochi spațiul pentru marfă, apoi închise, încuie și i se adresă băiatului:

– Mai bine tu aștepți aici, cu nenea Dumitrache, să-i ții de urât. E destul dacă mă ajută ea la încărcat și tu la descărcat, bine?

Și le dădu fiecăruia câte o pungă cu un produs de panificație însiropat înăuntru.

Multă vreme de-atunci înainte, băiatul avea să se întrebe dacă răspunsul moșului fusese rostit cu voce tare, dar ignorat de bărbatul cel mărunt și chelios, sau șoptit în barbă abia după ce duba plecase, cu prietena lui cu tot:

– Futu-ți Dumnezeii mă-tii de turbat, om cu copii acasă…

 

Alexandru Lamba
Alexandru Lamba (n. 1980) a publicat proză scurtă în diverse reviste: „Familia”, „Ficțiunea”, „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația”, „CPSF” etc. A publicat două romane, „Sub steaua infraroșie” și „Arhitecții speranței” (Tritonic) și un volum de proză scurtă, „Singurătatea singularității” (Herg Benet), în registru SF, urmate de romanul realist „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” (Litera). A scris scenariile albumelor BD „Focurile lumii noi” (Geek Network) și „Povești din lumi și timpuri” (Pavcon). A primit mai multe premii în SF, precum Vladimir Colin și Crysalys (al Societății Europene de SF&F). Pentru „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” a primit premiul revistei Ficțiunea pentru „Cel mai bun final de operă”. A coordonat revistele de SF&F Gazeta SF și Galaxia 42. În prezent scrie cronici pentru „Ficțiunea” și „Familia”.

Jurnal pentru viitor

Pe 31 octombrie, o rachetă rusească lovește Naslavcea. Pe _________ (data din calendar), miliția rusă intră în Moldova. Pe _________ (data din calendar), predau toate orele în rusă la __________ (școala cea mai apropiată de casa ta) pentru prima dată din anii ‘80. Pe...

Răbdarea căutătorului în arhive

Își înfășură fularul mai strâns în jurul gâtului și își îndesă mâinile în buzunarele jachetei. Frigul îi apăsa pieptul, iar a doua zi avea să ningă, simțea asta în oase, îl dureau genunchii. Prevedea o seară sub două pături groase, cu benzi calde antireumatice...

Tanța la ambasadă

Da, eu sunt Tanța Călărașu, domnu’ consul, nevasta lui Bică Șchiopu. Eu sunt cu dosarul de reîntregirea familiei, că așa se zice, nu? Sigur, pe el îl cheamă Vasile, da’ așa îi spune lumea, Bică. Traduci, duduie? Cu ce mă ocup? Păi sunt bucătăreasă la cantină, am avut...

Fără stăpân

Pentru a patra zi la rând, strigătele de la etaj răzbăteau până jos....

Mai mult decât e necesar

Diminețile îi sunt toate la fel. Piciorul se mișcă ușor sub pătură...

Mama știe

Am cel mai lat guler cu broderie spartă din toată clasa. Alb...