Dacă ar trebui să-mi explic relația cu durerea menstruală, aș inventa un personaj. L-aș pune într-o sală mare, seacă, aproape goală, cu ecou. Ar sta la un birou corporatist, ar mesteca gumă, și-ar pune picioarele pe masă și ar răspunde sictirit la telefon: Bună dimineața (mă gândesc că nu s-ar fi putut întâmpla seara), ați contactat linia telefonică „x”(aici nu sunt sigură care anume ar fi, am trecut prin diverse variante – linia femeilor nervoase, a istericelor, a misoginiei internalizate -, am renunțat). S-ar auzi, după câteva secunde de așteptare, Cu ce vă pot ajuta sau enerva astăzi? Atunci m-aș transpune și într-un alt personaj: Bună ziua, astăzi am luat o pastilă pentru durere și de-asta simt acum că trișez la a fi femeie. S-ar face liniște, din nou, și aș descrie tensiunea, confuzia și tăcerea. Operatoarea din call center și-ar da ochii peste cap și s-ar uita către mine (eu cea care scriu, nu eu transpusă în persoana care sună) ca într-un mockumentary. Eu (cea care sună, nu care scrie) i-aș spune că am fost forțată să iau o pastilă de durere. Ea n-ar înțelege unde-i problema. Problema, dragă doamnă, e că nu mă mai doare burta, nu-mi vine să mă urc pe pereți, să mă întind goală pe gresia din baie, să-mi pun pe abdomen o sticlă cu apă fiartă, înfășurată într-un prosop, ca să pot să respir, nu-mi pulsează pulpele și nu mi se împrăștie durerea prin abdomen, spate și picioare, nu mă văd deformată în oglindă, nu mi se pare că sunt o persoană total distinctă de mine, nu fierb, nu mi se scurge pe piele transpirație rece, nu sunt blocată pe canapea, nu vomit în reprize; că, una peste alta, nu-mi fac datoria de a suporta durerea (probabil aș fi scris asta într-o linie de dialog).

Așa cum n-am înțeles nici eu mult timp, n-ar înțelege nici ea că am învățat să suport orice durere ca să-mi îndeplinesc rolul. Ar fi fost necesar s-o fi pus pe eu-personajul pe o gresie dintr-o baie, refuzând să mai ia orice altă pastilă, de frică să nu-și înșele rolul atribuit. Aș fi arătat-o adolescentă, în acest caz, împreună cu mama ei, care i-ar fi spus că nu-i așa rău, că exagerează, că trebuie să facă față. Aș fi descris-o anulând toate evenimentele dacă se întâmpla să aibă menstruație în acele zile, fiindu-i rușine, plângând în ultima bancă la ora de chimie, după ce profesoara n-a vrut s-o lase acasă, căci menstruația nu-i un motiv real ca să te sustragi din tabelul periodic al elementelor.

Eu-cea-care-scrie știe că eu-personajul și operatoarea din call center suntem într-o cameră a noastră, unde: eu mă simt dezorientată în artă, în timp și în spațiu, dar nu neapărat singură; operatoarea tace și-ascultă cum Sunt o zi de luni nervoasă și o zi de miercuri apatică. Mi-e foame și rușine de trei generații încoace. Și alte prostii.

Eu care scriu am ieșit din deceniul în care am refuzat să iau pastile, de frică să nu trișez. M-am lepădat de ideea că durerea e construcție de caracter și că vindecarea încalcă o lege nescrisă. Medicul meu de familie mi-a zis să fac copii ca să-mi treacă.

Înainte, să vrei să mă ajuți însemna să atentezi la integritatea mea. Astăzi, eu care scriu, dezisă de eu-personajul, am două luni de când m-am obișnuit cu ideea de a avea grijă de mine fără să mă simt prost. Nu mă mai târăsc și nu mă mai simt mai puțin femeie din cauza asta.