Pentru a patra zi la rând, strigătele de la etaj răzbăteau până jos. Treceau prin ușa dormitorului, coborau scările, se amplificau în parterul spațios și pătrundeau în încăperea despre care Marius încă pretindea, chiar și față de sine însuși, că i-ar servi drept birou. În celelalte trei zile simțise nevoia să intervină, dar nu izbutise să facă mare lucru. Dimpotrivă, s-ar putea spune. Temperase vocile pe moment, dar nemulțumirile continuaseră să clocotească în adânc, așa că, de fapt, nu rezolvase nimic.

Se ridică, deschise ușa și traversă camera de zi, șchiopătând ușor. Strigătele se auzeau mai tare, firește, dar cuvintele tot nu se înțelegeau. Intră în bucătărie, își turnă un whiskey peste două cuburi de gheață și ieși pe terasă. Ar trebui să încerc și altă marcă, gândi.

Când să se așeze, se împiedică de motan, care scoase un mieunat mai degrabă de atenționare decât de durere. De cum ieșea din casă, i se strecura printre picioare. Așa fac oare toate pisicile? Primul impuls fu să-l lovească în coaste și chiar și-l imagină proiectat în jardinierele de-acum goale, dar se stăpâni în ultima clipă și se lăsă să cadă pe banchetă.

—Ți-e foame, Mouse? zise. Ți-e foame, bărbate, sigur! Cum altfel?

Între timp, plouase bine și-n aer plutea un iz dezagreabil de baltă. Nesănătos, fără îndoială. Așeză paharul pe masă, lângă suportul rotund, de pe care citi, pentru a suta oară, „My favourite drink is my next one”, și-și aprinse o țigară. Îl durea genunchiul și-i era frig, dar de la o vreme discretele suplicii ale bătrâneții, cum le numea cumnată-său, nu-l mai deranjau atât de tare. Se obișnuise cumva. De-acolo, de pe terasă, nu se auzea decât vocea mai joasă, gâtuită de nervi, de adolescent care se consideră adult.

Motanul i se freca de picioare și mieuna. Era tânăr Mouse, să tot fi avut trei-patru ani, nu mai mult. Se aciuase în cealaltă primăvara, la începutul pandemiei, când ți se cerea adeverință ca să ieși din casă. Cum să nu-l primești? Își găsise culcușul pe terasă, în lada pentru lemne de sub grătar. Nu-l deranjaseră pânzele de păianjen. Nici mirosul de vopsea. Nu intra în casă, mânca doar atât cât trebuia și-și făcea nevoile pe câmp sau la vecini. În schimb, hoinărea după bunul plac, uneori până dimineața.

Marius își aminti că nu sunase nici în acea zi să programeze revizia la gaze. Nici la dentist nu sunase. Nu comandase hota. Tot amâna de aproape o lună. Acum doi-trei ani n-ar fi fost o problemă pentru el programările, comenzile. Joi la patru și jumătate e-n regulă, o să plec mai repede de la serviciu! Nu, nici vorbă! Mai devreme de-atât nu se poate! Ce mare scofală?

Dintr-odată, vocea femeii se înălță deasupra celeilalte. Încerca să se stăpânească, evident, se simțea lucrul ăsta, dar Marius cunoștea prea bine vibrația aia tăioasă, căpătată târziu, după nașterea lui Vladimir. Sau așa credea el pe-atunci.

— Da, Mouse, știu că ți-e foame! îi răspunse motanului care-l împungea cu botul în gambă.

Prin gardul viu își croi drum lătratul isteric al câinelui vecinului, un bichon doar cu puțin mai mare decât un șobolan. E șapte, care va să zică! gândi. Măcar de nu s-ar fi întunecat atât de curând… Mi-aș mai fi făcut de lucru prin grădină.

De la etaj se auzi un bufnet. Un pumn în tăblia biroului sau poate vreun manual trântit de parchet. Își înfrână pornirea de a urca la etaj. La ce bun s-o ia de la capăt, cu aceleași replici? Altele nu știa. Și-apoi, nici lui nu-i plăcuseră examenele. Nu se simțea cel mai în măsură să dea lecții.

Câinele continua să latre a prost. Nu reținuse cum îl chema, deși Petcu îl striga pe nume, seară de seară, de când se mutase în casa din spate, nou construită, cu un an înainte de pandemie.

Îi trecu prin cap că, după ce va muri, nu va avea nimeni grijă de Mouse. Ceea ce, sincer vorbind, nu va fi o problemă pentru motan. Își va găsi el alt stăpân, alte picioare de care să se frece.

Sorbi o gură de whiskey, își aprinse altă țigară, o așeză în scrumieră și-și trase peste cap puloverul care atârna din primăvară pe spătarul scaunului. Un junghi în rinichi îl făcu să strângă din dinți. Nu mai putea amâna nici vizita la dentist. Corpul de iluminat de pe stâlpul de beton din fața casei pâlpâi sfios de câteva ori și se aprinse.

— Hai să-ți dau de mâncare, Mouse! Cine ți-o da la anul, Dumnezeu știe!

Va trebui să-i spună și ei, în cele din urmă. Mai greu era să aleagă momentul. În weekend, când era ceva mai destinsă? A, și să n-o mai lase să caute inutil pe Booking oferte pentru vara viitoare. Sau poate c-ar fi mai bine să aștepte să înceapă ea discuția, după ce va observa că s-a golit cardul?

Se iscă de nicăieri o adiere rece, care-i încreți pielea. Norii coborâseră mult de tot, mai să șteargă coamele acoperișurilor. Corpul de iluminat de pe stâlpul din fața casei pâlpâi sfios de câteva ori și se stinse.

 

Dănuț Ivănescu

Dănuț Ivănescu s-a născut în 1964 în Ploiești, unde trăiește și acum. Consideră că a debutat în 1992 în Jurnalul SF, de care s-a simțit profund legat până la dispariția acestuia. I-au apărut texte în publicații precum Astra, Lumi Virtuale, Steaua și în diverse antologii, printre care Motocentauri pe Acoperișul Lumii (Karmat Press, 1995), Antologia science-fiction Nemira '94, Antologia science-fiction Nemira '96, Iubiri subversive - Cele mai bune povestiri 1997 (Allfa, 1998),  România S.F. 2001 (ProLogos, 2001), New Weird (Millennium Press, 2008), Millennium fantasy & science fiction (Millennium Press, 2009). În 2021 publică primul volum personal, Palimpsestul de la Colina cu Apendice (Vasiliana ‘98).

Între 1995 și 2007 a îngrijit, editat și/sau semnat mai multe volume dedicate fenomenului rock/metal, iar în perioada 2000-2009 a editat revista Heavy Metal Magazine.

În februarie 2025 îi va apărea al doilea volum, Blandiana - cronica ascunsă. În prezent lucrează la al treilea, în notă minimalistă.

Petrică

Orașul era acoperit de câteva luni cu ceață groasă. Drumul spre școală era din ce în ce mai greu. Ninsese de Moș Nicolae și, de atunci, zăpada se transformase în gheață. Când găseam câte o porțiune cu strat mare, ne urcam pe ea și săream până o spărgeam. Pojghița de...

Renunțarea la îmbătrânire

În dimineața în care am împlinit treizeci și nouă de ani i-am spus Clarei că, în timpul nopții, luasem hotărârea să nu mai înaintez în vârstă. Firește, gândul nu-mi venise peste noapte. Aluzii vagi la oprirea propriei îmbătrâniri făcusem încă din vară. Așa cum mă...

VIAȚA MEA TRAGICĂ ÎN TREIZECI DE CAPITOLE

1. Am văzut cândva o salcie mare. Era cel mai mare și mai frumos copac pe care-l văzusem vreodată. 2. Aproape un ceas m-am tot uitat la copac. 3. Pe înserat am vrut să plec, dar când s-o iau înapoi spre casă, din scoarța copacului s-a ivit o femeie, cea mai frumoasă...

Mai stai

— Aoleu, de ce suni la ora asta, s-a-ntâmplat ceva cu mama? — Cred...

Ești fraier

În fiecare vacanță de vară merg la tata trei săptămâni. Mă simt bine...

Niște cutii cu măsline

M-a prins cu mâinile de cap și m-a izbit de perete de câteva ori,...