Stau întinsă pe spate în iarbă și țintuiesc cu privirea cei câțiva nori care plutesc pe cerul negru. Palmele, lipite de sol, mă dor de la cât le apăs, dar de sub ele nu apar urme de lumină. Pământul e la fel de fierbinte ca mine, n-am cum să-l albesc mai tare. Îmi strâng puternic pleoapele, sperând că, așa, chiotele acelea ascuțite, dinspre marginea lacului, or să dispară. Nu mi-am dorit să vin aici. Nu în mulțimea asta de oameni. Și, mai ales, nu azi, când tocmai am aflat cât sunt de diferită de ei.

Încerc să îngân un cântec și să mă gândesc la lucruri frumoase. La bucătăria noastră. La pâinea luminoasă, abia scoasă din cuptor. La Scânteie, pisica despre care Radu, fratele meu, zice că e neagră deși, pentru mine, toate pisicile sunt albe. Amintirea asta mă face să zâmbesc, dar starea de bine îmi dispare brusc când ceva mă înțeapă în braț. Mă salt imediat în capul oaselor și o văd pe Ioana cum dă încă un șut cărții, unul dintre puținele mele romane în braille, și aproape că o trântește pe soră-sa, Alice, lângă mine. Ea își caută pe bâjbâite bastonul pierdut, în timp ce Ioana, rămasă în picioare, se uită lung la mine. Costumul ei de baie are câte o bulină mare, neagră, peste fiecare sân, iar din slip, care e complet negru, i se scurg pe picioare picături cenușii. Mă străbate un fior, întorc capul de la ea, fixându-mi ochii în pământ. Mi-e silă de hainele ude: apa îmbibată în ele se răcește și le umple de pete întunecate, grețoase.

Inima îmi bate cu putere. În clasa întâi am fost colege, și din analfabetă nu mă scotea. Nu puteam să citesc. Pentru mine, paginile erau complet goale. Am rămas repetentă, am stat un an acasă, apoi părinții mei au reușit, cu mare greutate, să mă înscrie la o școală specială pentru cei cu deficiență de vedere. Dar nici așa nu am scăpat de ea. Ca soră de nevăzătoare, Ioana mă striga prefăcută peste tot pe unde mă întâlnea. Și mă-ntreba, furioasă, ce caută una ca mine, care vede perfect, în aceeași școală cu soră-sa, o „nevăzătoare adevărată“. Recunosc că, până ieri, nici eu nu înțelegeam de ce și ce-i în neregulă cu mine.

— Am auzit că ești supereroaică. Că vezi în in-fra-ro-șu, silabisește Ioana, aplecându-se deasupra mea.

Transpir. Bănuiam că vestea avea să zboare, că profa suplinitoare de Fizică, cea care a descoperit ieri miracolul, o să trâmbițeze. Și, chiar dacă ea n-ar fi zis nimic, Radu nu și-ar fi putut ține gura până în toamnă, când aveam să merg la liceul de ultra speciali. Dar nu credeam că zvonul o să ajungă atât de departe, atât de repede.

Ridic din umeri. Ioana se încruntă.

― Deci? se rățoiește la mine. Vezi sau nu în infraroșu?

Ezit pentru o secundă, neștiind dacă e bine să o contrazic.

― Oarecum, îndrăznesc să-i răspund, cu glas moale. De fapt, am vedere termică. Care-i puțin diferită de infraroșu.

Accentuez puțin, ca să n-o enervez. Ioana dă din mână și se strâmbă.

— Bla-bla, neinteresant. Ia zi-mi, vezi prin haine? mă întreabă și rânjește.

Îmi mușc buzele, ca să nu-i strig că-i proastă. Mă arde dorința să o sperii puțin. Să-i spun că alunița ei mare de pe obraz este fierbinte pe margini, deci canceroasă. Că am văzut-o cum se-nghesuia azi-noapte prin tufișuri cu Victor. Și că-i știu PIN-ul cardului pe care l-a folosit la ATM cu două zile înainte. Atât de simplu, căldura degetelor e lumină. N-apuc, însă, să zic nimic, zarva de glasuri isterice se bulucește deodată în jurul nostru.

Alex. Dispărut. Vino. Ajută. Atât aud. Și zeci de brațe mă apucă, mă ridică și mă cară către marginea lacului. Mă zbat, fără să reușesc să mă eliberez. Pe pontonul alb, fierbinte, tremur, înconjurată de mulțime. Apa e opacă, o masă compactă prin care privirea mea termică nu poate pătrunde. Ce să fac? Cum să-l salvez? Pot să-l găsesc?

Cu atâția ochi pironiți în ceafa mea, scrutez lacul. Capul îmi ticăie. Nu-i timp, mai repede. Șansa îmi aruncă un os: la o distanță de câțiva metri, disting un disc alburiu, care se pierde în cercuri concentrice, gri. Trupul cald al unui om scufundat în apă rece ar putea crea efectul ăsta, socotesc și, întinzându-mi degetul în direcția anomaliei termice, strig:

— Acolo! Spre răsărit.

Nimeni nu face nimic, parcă au înghețat. Apoi cineva din spate zice:

— Sari după el!

Și se pornesc să mă împingă ușor în față. Mă arunc în genunchi, icnesc de durere, mă chircesc, îmi încleștez mâinile de marginea pontonului și urlu:

— Nu știu să înot! Lăsați-mă în pace!

Se face liniște și, imediat după aceea, un trup alb se aruncă în apă, spintecă valurile până în locul indicat de mine și dispare în adâncul opac. Îmi țin răsuflarea și plămânii parcă-mi iau foc. Mă pun pe numărat și, când ajung la 30, cercul alburiu se albește mai tare, iar în secunda următoare țâșnesc la suprafață două capete, ambele albe. Trag adânc aer în piept. E viu.

Simt mai întâi vibrația pontonului și după aceea aud cum îl plesnesc grămada de tălpi goale care gonește către mal. Rămasă singură, mă ridic, îmi scutur hainele și mă întorc să mă uit după Alex. Nu-l zăresc prea repede, abia după ce grupul din jurul lui se rarefiază puțin îl văd ridicându-se în picioare, sprijinit de cineva. Dispare iar în mulțime și îmi pare că, brusc, toate privirile s-au îndreptat spre mine.

— Nu-i mare lucru de capul tău! strigă o voce care se pierde în hohote de râs.

Mă trece un fior. De la distanța asta, nu recunosc pe nimeni. Nici măcar pe Radu. În fața mea se mișcă, gesticulează, râd niște oameni albi. Toți sunt la fel.