Cerul e o masă murdară de plastic. Așa a fost toată ziua.

Înainte să înceapă, o țigancă bătrână s-a așezat în fața primăriei cu o găleată plină de umbrele.

― Tai-o, că te-am rupt! i-a zis socrul mic și ea a rânjit cu dinții ei ca un cocean uscat.

N-a plecat. A vândut trei umbrele și mi-a fumat jumătate de pachet. Până ne-a chemat secretara primarului să intrăm, am stat și am ascultat-o. Mi-a zis că are fierea cât o groapă de mormânt și imaginea asta a rămas cu mine cât a durat ceremonia.

Cristian părea fericit. Sau încurcat. Când și-a greșit semnătura, am râs și eu cu ceilalți.

Cerneala s-a vărsat pe masa albastră de plastic: un cer perfect pentru o furtună. Țiganca mi-a spus că ploaia nu înseamnă belșug, ci c-o să plângă mireasa la nunta ei. Când i-am spus cine sunt, s-a încruntat la mine și mi-a zis să plec acasă, să nu fiu proastă.

Știu din vedere câțiva oameni de aici, colegi cu Cristi. Pe mama lui o văzusem în poze. Și ea pare fericită. O aud cum ciripește cu accentul ei italian și, când se bucură, o face cu ambele mâini.

Când l-am cunoscut pe Cristian, la nouă dimineața, mergeam cu autocarul spre Constanța. Eram încă beată și ratasem înmormântarea unchiului meu. M-am așezat lângă el, fără să-l văd. Vorbeam singură, cu voce tare, făceam inventarul lucrurilor pe care le uitasem în cort, în Vamă: geaca de blugi, încărcătorul de la telefon, eșarfa, șlapii. Erau noi, nici nu apucasem să-i port.

Cristian s-a uitat ciudat la mine, dar mi-a întins mâna și s-a prezentat. Mirosea a curat și a mentă, iar ochii lui albaștri păreau electrici pe fundalul pielii de rac. Și-a trecut mâna prin părul blond, tuns periuță. Mi-a zis că are o fermă cu o baltă mare și pescuiește zilnic. Mi-a cerut numărul de telefon, iar eu i l-am dat pe cel adevărat, fără să-mi dau seama.

Am coborât la Constanța, drept în furtună. Cerul ca de westernuri americane era tăiat în două de o gloată de nori murdari. Străzile erau îmbibate de ploaie și șoferii înjurau cu geamul lăsat. Seara am primit un mesaj de la Cristi: Dormi?. Am schimbat mesaje până dimineața. Am vorbit atât de mult, că am avut impresia că m-am îndrăgostit.

După dansul mirilor, am ieșit pe terasă și mi-am aprins o țigară. La final de septembrie, aerul încă se lipește de tine. Panglici de fum se îndreaptă spre cerul negru și catifelat.

Când am primit invitația, m-am gândit că nu e totul pierdut. Poate c-o să fugim împreună într-o decapotabilă, ca-n filme. Ce prostie, nu? Mă gândesc să stau până la tort și să-mi chem un taxi.

Mai devreme, când l-am văzut exersând pașii cu mireasa lui, încurcându-se, pupând-o pe umăr, râzând, șoptindu-i ceva la ureche, am avut un sentiment ciudat că toate se așază în lume. Dar apoi s-a întors spre mine, de parcă mi-ar fi auzit gândurile, și mi-a zâmbit, Uită-te la noi. Îți vine să crezi ce prostii facem?.

― Nu bei nimic? mă întreabă, arătând spre paharul meu cu Cola.

În al lui sigur e whiskey. Încă n-a scăpat de obiceiul ăla prost de a plescăi când bea.

― De unde știi că n-am și rom? îl întreb.

Demult, când vorbeam despre nunta noastră ipotetică, spunea că vrea să aibă costum de lăutar, cu garoafă în buzunarul de la piept și ciocate din piele de șarpe. Acum e îmbrăcat într-un costum negru simplu și obrajii lui au culoarea garoafelor.

― Treaba ta, mi-a zis și s-a îndreptat spre cort, de unde se auzea Macarena.

Prima oară, ne-am dat întâlnire în Regie, la Roxxy. Am mâncat împreună o pizza cu ciuperci din conservă și ne-am atins pe sub masă. Locuiam amândoi în P-uri, doar că nu ne intersectaserăm niciodată până atunci, în autocar.

În ultima seară când am fost împreună, ne întorceam de la o petrecere. Șoseaua era plină de pete de stop pe frână. De la zăpușeală, mergeam cu geamurile jos. Cerul se decolora în patru dimineața și la semafoare nu aștepta nimeni cu buchete de flori sau opritoare pentru centurile de siguranță. Mirosul fetei de lângă mine, violete și transpirație, îmi răscolea stomacul.

Pe Splai am prins liber și am călcat pedala. În retrovizoare, Cristian se uita nu-știu-cum la ea. Am pus și frână, dacă nu mă înșel.

― Știi că în spate e o pădure? mă întreabă Cristi.

Cămașa lui e fleașcă și ochii cei albaștri par acoperiți de o perdea cenușie, cum sunt de obicei de la nesomn și băutură. Am pornit cu câțiva pași în urma lui, cu sentimentul că toate își au locul lor în lume. Sub tălpile noastre desculțe trosneau crengi micuțe. Pe cerul albastru ca un creion colorat, păsări nevăzute își cântau numele. Iar dinspre pieptul meu se auzea un refren mai vechi: almeualmeualmeualmeu.

Pădurea era întunecată ca o apă adâncă. Doar săbii aurii o străpungeau din loc în loc. De undeva a apărut un urs. Era aproape de Cristi. N-am stat pe gânduri nici măcar o secundă: am fugit.

Când intru în cort, e așa de multă lume, că mă întreb dacă ceilalți știu deja. Unde e mirele? se aude ca un susur de apă. Sunt lac de transpirație și tălpile mele murdare lasă urme pe mochetă. Toată lumea se întoarce spre mine. Cât timp am lipsit, miresei i-au căzut genele de la ochiul stâng și rimelul i-a săpat șanțuri pe obraji.

― Nu e ceea ce credeți, spun. Chiar nu e.