— Mai aveți tarte cu somon și spanac?

Nu obișnuiesc să mă privesc peste umăr, dar ceva mi-a atras atenția la clientul care tocmai intrase, anunțat de sunetul micului clopoțel legat de ușa din termopan cu plasă. Nu era vocea, cât se poate de obișnuită, cu o tonalitate potrivită, fără să sugereze graba sau disperarea unei pofte greu de potolit. Să fi fost, atunci, răsuflarea, care îmi atingea creștetul capului, surprinzător de răcoroasă în spațiul mic și aburit, cu aerul încins de cuptoarele electrice? Mi-a fost de ajuns să-l văd ca inima să-mi bată neregulat: era înalt, cum știam deja, cu un păr bogat, tuns à la Jim Morrison, cu tenul ușor bronzat, de parcă ar fi trăit pe malul Mediteranei și niște ochi mari, de un căprui roșcat.

— Mai sunt două mini tarte… a răspuns vânzătoarea, arătând cu degetul vitrina din fața mea.

— Aha.

Bărbatul și-a ridicat un pic bărbia, ca să se uite peste creștetul meu, deși putea să vadă la fel de bine și fără acest gest inutil.

— Le iau pe amândouă.

— Stați să termin cu doamna. Mai doriți ceva?

Rafturile erau aproape goale, ca la final de program: câteva mini tarte cu brânză sărată și mărar, o felie de plăcintă cu măr și nucă.

— Deci? m-a somat vânzătoarea.

— Și cele două tarte cu somon și spanac, mi-am auzit vocea.

Am înghețat, uimită de propriile cuvinte. Ce mi-a venit? Măcar dacă mi-ar plăcea spanacul, dar mi se face greață numai când îl văd, darămite să-l mai și mănânc.

Din spatele vitrinei, vânzătoarea și-a arcuit sprâncenele tatuate.

— Amândouă?

— Incredibil! am auzit din spate vocea bărbatului, urmată de un oftat exasperat.

— Am glumit, am spus repede.

Mă uitam la vânzătoare, sperând să bată odată suma în POS, cu sau fără tarte, nici nu mai conta, să pot s-o șterg naibii de-acolo. Dar el a râs. Un hohot sănătos, de bărbat sigur pe el, probabil obișnuit ca femeile să se fâstâcească în prezența lui.

— Nu mă deranjează dacă luați una, a spus zâmbind.

Avea dantură perfectă, ceea ce-i dădea un aer un pic ironic. Dar ochii îi erau atât de calzi, încât mă treceau toate transpirațiile. Mi-am descheiat fermoarul gecii.

— Nu, nu este nevoie, am murmurat. Rămân doar biscuiții.

Am plătit și, strângând la piept punga de hârtie, m-am strecurat afară din magazin. Obrajii îmi ardeau. Nu îmi puteam explica așa-zisa glumă. Ce sperasem să obțin, atenția bărbatului? Că avea să i se pară atât de bună, încât să mă invite la o cafea? Pentru o clipă, m-am jucat cu ideea, conturând clasicul scenariu: întâlniri reușite, o relație durabilă, cununie, apartament luat în rate și copii cărora să le povestim, printre ocheade, cum ne-am cunoscut: Maică-ta m-a agățat într-un magazin care vindea mini tarte. Nu-i adevărat, eu doar am făcut o glumă, taică-tu m-a invitat la o cafea.

— Domnișoară! Domnișoară!

Vocea bărbatului îmi era necunoscută, dar tot mi s-au înmuiat genunchii când am auzit-o. Dacă e el? Am alungat gândul aproape imediat ce mi-a venit în minte. În primul rând, nu aveam certitudinea că pe mine mă striga, numai în imediata mea vecinătate erau cel puțin cinci femei, una mergea aproape paralel cu mine, iar celelalte în fața mea.

— Domnișoara cu geacă mov… Așteptați puțin…

De astă dată, nu mai era niciun dubiu: eram singura îmbrăcată cu mov. M-am oprit și am privit, pentru a doua oară în decurs de câteva minute, peste umăr. El era, pe mine mă strigase, înainta cu pași mari, punga cu logo-ul magazinului i se mișca ușor în mâna dreaptă, atingându-se, din când în când, de poalele paltonului negru, lung până la genunchi.

— Da? am spus când s-a oprit în fața mea și imediat am regretat că nu îmi venise pe buze o replică mai puțin banală, ceva care să-i arate că sunt mai mult decât o amatoare de glume nesărate.

Sângele îmi vâjâia în urechi și o slăbiciune bolnăvicioasă îmi cuprinsese tot corpul. Să vezi că mă invită undeva… Mi se părea ireal că, în sfârșit, mi se întâmplă și mie ceva aparte, ca desprins dintr-un scenariu de Hollywood.

— Voiam să vă ofer o tartă, a spus el întinzând spre mine sacoșa de hârtie, mozolită într-o parte de la aluatul uleios.

Cred că am făcut ochii cât tartele la care mă uitam fără să vreau. Aveau o culoare incertă, amestec neuniform de verde închis cu maro, care mi-a întărit convingerea că spanacul este o plantă deloc apetisantă. În același timp, încercam să-mi dau seama dacă gestul bărbatului era un semn bun. Trebuia să fie, nu? Altfel, de ce-ar fi venit după mine, dacă nu avea intenția de a-mi vorbi?

— Mulțumesc, am bâiguit. Sunteți foarte drăguț, am spus și asta mi-a sporit stânjeneala.
Drăguț… ce cuvânt copilăresc.

— Glumeam!, a spus el și, până să procesez semnificația acelui cuvânt, s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat cu pași mari.