Îți mai amintești când eram copii și mergeam cu bunicile noastre la Valea lui Mihai, iar casa străbunicii și tot satul se transformau după poveștile noastre în alte lumi, unele dintre ele tare ciudate, mai ales când spuneai tu povești cu fantome, îți plăcea să mă sperii atunci când ne duceau bunicile în cimitir, cu flori pentru stră- și stră-străbunicii noștri despre care ne spuneau tot felul de istorii stranii, de parcă ne-am fi născut din povești, nu din oameni în carne și oase, noi alergam prin cimitirul de pe singurul dâmb din satul ăla de pustă așezat pe un nisip galben și fin care intra peste tot și în care ne plăcea să ne tăvălim ca orătăniile, era cald și moale ca o pătură de lână, tu spuneai povești cu nisipuri mișcătoare, deșert și caravane, ne puneam baticurile bunicilor pe cap, ne transformam în beduini și urcam așa dunele de nisip până în vârful cimitirului unde pășeam într-o altă lume, o țară misterioasă cu pietre străvechi pe care mesajele abia se mai puteau citi, numeam locul ăla orașul bântuit pentru că nimeni nu mai urca acolo, erau doar morminte vechi și părăsite, dar noi nu ne gândeam la morți fiindcă lumea celorlalți era doar un portal către a noastră și nu oricine putea să treacă dincolo cu noi, exceptând verii din sat și un cățel lățos, care semăna leit cu Lalu, câinele unei mătuși de-ale bunicilor, despre care ne povesteau bătrânele, iar eu știu sigur că nu mințeau, ziceau că l-au văzut pe Lalu când erau copii ca noi și Lalu putea să vorbească, tu nu le credeai dar eu da, îți tot spuneam că nu doar seamănă cu Lalu, este Lalu, și tu râdeai de mine că nu există câini vorbitori decât în povești, ceea ce era perfect, pentru că și noi trăiam în povești, dar nu ai mai râs când într-o zi Lalu a apărut în fața noastră, s-a întins, așa cum o fac câinii după un somn bun, și a zis, foarte clar, ioooooi, abia atunci în sfârșit te-ai speriat și tu, dar numai puțin de tot, și-am fugit iar amândoi sus în vârful dealului, că mai aveam niște mesaje secrete de descifrat.