Devenise expert în asamblat și desfăcut mobila Ikea nu pentru că practica vreun exercițiu de răbdare. Fata cea mică îi convinsese din nou să facă schimbări în cameră și să-i înlocuiască dulapul mare cu o comodă nepractică, lucru cu care el nu fusese de acord. Cu o zi înainte, el și Lucia discutaseră pe un ton ridicat, nu mai știa despre ce, iar mezina, Sara, îi zisese înainte de culcare:
— Credeam că o să divorțați. Chiar mă gîndeam, la școală, cu care dintre voi o să merg. Oricum, n-ar fi chiar așa de rău.
Ar fi primit bursă socială, ca Alexia, Cris, Sorana, Daniel, Rareș și alții, ale căror nume nu reușise să le rețină. Se amuzaseră. Dar, dacă prin absurd s-ar fi ajuns la o despărțire, chiar nu ar fi avut unde să meargă. Întotdeauna se temuse de așa ceva. Avea un coleg de muncă pățit, care reușise, totuși, să-și recompună viața. Un altul, căruia îi murise soția, fusese găsit decedat în apartament. Era suspectată o sinucidere, însă poveștile erau contradictorii. Un amic, mutat la țară, revenise în București dat peste cap pentru că partenera plecase cu copiii.
La orice discuție care semăna cu o ceartă, înceta să comunice. Doar executa lucruri de rutină, așa cum venise rîndul dulapului, pe care îl dezasambla meticulos, după ce îl fotografiase și-l pusese pe olx. După două ore, primise trei mesaje phishing și se întreba ce va face dacă nu apare niciun cumpărător, deși prețul era la jumătate față de unul nou. Dimineața, Lucia îl întrebase:
— Ce-ai pățit la ochi? Ți s-au spart mai multe vase de sînge. N-ai văzut?
Uitase să se mai spele pe față după ce dăduse pe Facebook de o critică a generației lui, considerată categoric pierdută, mai rea chiar decît a părinților, iar cei tineri erau văzuți ca niște genii care deja schimbă lumea cu dezacordul lor. Postarea radicală, ca un atac Hamas, îi amintise un titlu ocolit mereu cînd intra în anticariate: Orb prin Gaza. Roșeața de pe ochi era, de fapt, o pată cu forma unei hărți în extindere. Poate că trebuia să se programeze la medic.
Ultima dată fusese cînd prostata dăduse semne că ceva nu este în regulă. Doctorița îl poftise, ridicați-vă cămașa, chilotul un pic mai jos, întinsese un gel și-i plimbase pe burtă un cititor de boli, în timp ce el trăgea aer în piept. Era ziua învestirii noului Guvern, iar doamna de la Educație era OK, spusese asistenta, e profesoara lu’ fi-miu, apoi el se întorsese pe cealaltă parte. Codul cifrat citit de femeia în alb îl făcea să spere. Propriul lui corp era ultimul spațiu de refugiu, eliberat de cărți, familie și politică.
Deșuruba și dezmembra dulapul încă util, imaginîndu-și nu doar că demontează copilăria fetelor, care se hihăiau în camera de alături la niște clipuri pe TikTok, ci și că așa se demontaseră și uzinele după Revoluție, ca într-un joc cu reguli greu de anticipat. Mai devreme, eșuase în explicațiile complicate cu care încerca să o convingă pe cea mare, Andra, că opțiunea pentru o comodă nu fusese o decizie bună. Nu mai aveau loc de umerașe, iar hainele trebuiau împachetate. Asta însemna să le calce, efort și timp consumate aiurea în an de examene pentru amîndouă.
— Dar poate problema e cu rafturile tale cu cărți!
De ce nu le vindea, ar fi putut cumpăra un dulap. Nu avea rost să-i explice că n-ar fi fost niciun cîștig. Anticarii le luau pe o nimica toată, iar fetele și-ar fi aruncat hainele tot pe unde apucau. Îl îngrijora ideea cu prea multe cărți. Prinsese rădăcini, foșnea de fiecare dată cînd venea vorba de spațiu.
— Ce, le-ai citit pe toate?
Bine că nu făcuse legătura cu vasele de sînge sparte. Pe seară, cînd ieșea din sufragerie, Andra încheiase discuția:
— Abia aștept să faci șaptezeci de ani, să poți și tu să le citești.
Încercînd să-și amîne intrarea în a doua parte a vieții prin tot felul de strategii de mascare și schimbări de direcție, se trezise debusolat în fața unei comprimări neașteptate. Cu mult mai aproape de moarte, cărțile erau o minciună multiplicată, care nu mai putea păcăli pe nimeni. În fața Andrei, care avea calitatea de a elimina detaliile inutile, îi era greu să vină cu aceleași argumente.
Încercă să se agațe de ceva solid. Îi venise în minte întîlnirea cu un bătrîn, fost inginer în București, pe care un divorț tîrziu îl întorsese în satul natal. Locuia într-un amestec de lucruri, cu mirosul mai puternic decît imaginea de ansamblu. Coborîseră și în beci, un haos în care pusese la păstrare gemuri pregătite de el, îi desfăcuse unul, dar degustarea era imposibilă. Era o minune să fie vizitat, ar fi povestit și oferit orice. Înaintarea era greoaie prin cuvintele pe care i le șușotea în lumina slabă. Preț de o clipă și-l imaginase ca pe un vrăjitor sau chiar un demon, care se lipea de oameni, îi cobora într-un trecut înnegurat, fără să se mai dezlipească de ei.
După cîteva luni, bătrînul îl tot sunase insistent, pînă cînd renunțase, realizînd că întîlnirea lor fusese o întîmplare pe care nu știuse s-o gestioneze. Îi folosise povestea într-un un articol, ca mai apoi s-o abandoneze în computer, la fel ca pe sutele de cărți hulite de Andra și Sara. Oare mai trăia? Căutase înregistrarea prin toate folderele, dar nu reușise să dea de vocea melancolic-bolnăvicioasă. Era ca și cum acea întîlnire nu ar fi existat. Poate fusese rămășița unui vis întors pe toate părțile de-a lungul unei zile proaste.
Deși fuseseră împreună în beciul acela, într-o vreme cînd discutau de toate, îi era teamă să o întrebe și pe Lucia. Erau prea multe de spus. Plus pata roșie, care își făcuse loc în lumina ochiului. Cum să aducă vorba fără să i se pară o ciudățenie?