Ziua începe altfel. Dacă în zori te coci bine la soare, după micul dejun poți da în birou peste un fluturaș de la o piesă de teatru la care nici nu ai fost, Cumnata lui Pantagruel, în regia lui Purcărete: pe-o masă, un pitoi cu sexul incert, feliat grosier în poziție ghemuită, cu un pahar de vin roșu lângă.
Hotărârea să coci pâine vine apoi de la sine, trebuie. În pandemie ai învățat. De obicei, mama-ți trimite și o franzelă-n pachet, făcută cu mâinile ei, să nu mori de foame, dar acum a uitat. Imediat, se profilează o amintire demnă de trecut pe curat.
Mergeam după-masa, înainte să se lase-ntunericul. O zi lapte, o zi pâine. Dintre toate câte le-am încercat, nu se compară niciuna cu duțul – miezul revărsat. Sacoșa cafenie de catifea, maro cum e coaja un pic arsă, având fermoar și buzunar lateral cu tiv roșu peste materialul de fir aurit – semn că sub el ar fi stat banii, dacă nu ar fi fost la fund rupt –, avea miezuri de data trecută. Cu ea porneam, peste drum de grădiniță. Era activitatea mea favorită, plăcerea nevinovată la șapte ani, tocmai pentru că puteam să trec iar pe-acolo fără să intru în clădirea patimilor nemângâiate, unde înainte nu aș fi mers decât însoțit, adică ținut strâns de mână până la colț, unde strada începea să coboare. Acum înaintam într-o veselie, împins de la spate nu de pașii bunicii, grăbită s-ajungă la lucru când mama deja își preda prima oră, ci de promisiunea mirosului ce urca deja pe întregul itinerar, peste curte și trotuar, dinspre nenea brutar.
Ajunge să zgândări un pic pojghița depusă cu anii, crusta și luciul, mantalele suprapuse, e ca după un vis de unde ai reperat o piesă din puzzle, și dacă tragi de ea totul se leagă, nu s-a pierdut nimic și palpită, rană deschisă.
Umplerea timpului cu ceilalți copii, cât așteptam să se coacă pâinetul: elastic până la șolduri, fazan, șotron, de-a v-ați ascunselea și găsitelea-n curtea aceleiași grădinițe, ca o întoarcere-n timp. Iar când ușile brutăriei se dădeau larg în lături, încetam orice joc în toiul căruia am fi fost și ne luăm tălpășița către fereastră, cu plasele de rafie și sacoșele fluturând.
Mai era de stat. Ne înghesuiam fundurile pe două țevi groase – ieșeau din pământ ca niște trompe la gardul de sârmă, parcă anume ca să ne punem pe ele într-o sală de așteptare în aer liber, cu troscoțel pe podea. Pândeam momentul în care tejgheaua mobilă din geam se va trage-năuntru și-un sân de femeie-în-șorț-alb-cu-brațe-șiroind s-ar ivi, gata să ne servească. Până atunci, povesteam te miri ce, iar pâinile cele mai bune (mi se spunea) li se strecurau pe ușa din dos, mai pe sub mână, mai peste mână, celor cu nostalgiile cozilor comuniste. Când se deschideau, în sfârșit, șipcile albe, zăream peste umărul gol al femeii gura cuptorului ostenit ca după chinurile prefacerii, apoi, apucând patru lei cu brațul stâng ce îi transpira făină, iar cu celălalt matahala pierdută în abur, îmi azvârlea pâinea fierbinte și rumenă, proaspăt scoasă cu lopătoiul tip forceps, direct în sacoșa nerăbdătoare. Până acasă mâncam jumătate. Am rămas cu tot mirosul acela-mbibat în creier, cu frăgezimea duțului, călduțului.
Acum faci pâine seara. După câteva tentative, iată-te la varianta cea bună. Se lasă compoziția mai apoasă, nu se frământă, se amestecă doar cu spatula, șase ceșcuțe făină și trei apă călduță – primele două cu drojdia dizolvată, ultima cu sarea în ea –, se urmăresc mișcările circulare hipnotice, se pune la dospit, în oală trei ore cu prosopul deasupra, apoi în vasul de yena până se încălzește cuptorul. Se acoperă cu folie de-aluminiu, se vâră la mijloc, unde va sta o jumătate de oră și încă un sfert fără capac, să se înroșească. Secretul e să fie noapte de-a binelea când o scoți.
Așa e când uiți la dospit plămădeala. Se umflă ca sub aflux de sânge, pituță în devenire, dă pe dinafară din vas. O bagi repede. Ți se năzare că și visul e făcut tot dintr-un aluat, zile de ieri cuptorite în somn, ca să hrănească scrisul de dimineață. Sau, aidoma unui basm, a trecut deja pandemia și forțele binelui au învins, n-au avut de ales, a fost încă o lecție din care n-am învățat mai nimic, decât să lucrăm (de) acasă precum bunicii, să facem pâine ca ei.
O scoți, e perfect rotundă, cu zone de crater unde ai presărat făina. Până să tai colțul, mai gros, de inaugurare, o ridici, pentru poza de pus pe Fakebook, te simți ca și cum ai fi pus mâna pe fața nevăzută a lunii. What, se va trezi unul să comenteze, the moon is a bread? Cu unt și măsline. Și o gură de vin, căci trebuie sărbătorit. Ai putea trăi cu atât. Apoi să te uiți în lucarnă ca deținuții, să spui: a fost plină iar. Să-ți pui capul pe fața de pernă cu ea șuie, căpruie. Să te scufunzi într-o pâine pufoasă.
Din toate, va rămâne o filă de nocturnal:
Un bărbat pită coaptă răscoaptă bine făcută, mirosul îmbată, mă urc pe el, îi adulmec pieptul, înfulec din pectorali, întâi dreptul, retez cu lama zimțată, îl dau gata, gustul divin, de pâine cu vin, pare un trup de amazoană așa, cu un sân lipsă pe care mi-l însușesc pentru că dintotdeauna mi-am dorit un piept mai bombat, ca de bărbat pe care să-ți vină să sari, să te cațeri – să văd, se leagă de mine, se prinde, se altoiește? –, nu se trezește, cobor, smulg bucăți, hălci de pâine, și ăsta doarme pe spate cu mâna dreaptă sub cap, cine știe pe cine visează?