Drept în cap o scăpase bunică-sa pe Gabriela când era mică, să fi tot avut vreo două-trei luni sau, stai, că era vară și ea se născuse de Crăciun, deci sigur era un pic mai mare, dar bebelușă, ce să mai. Și, de atunci, rămăsese cu un ochi mai mic și unul mai mare, sau poate nu de atunci, cine știe, că schimbarea se făcuse în timp, nici n-o observaseră până nu plecase singură în tabără, prin clasa a șasea, și, când se întorsese după zece zile, maică-sa o îmbrățișase, ce-ai crescut, puiule, dar la ochi ce-ai pățit?

Și după asta toți, și diriginta, și colegii, și vecinii, ba chiar și rudele apropiate, care ce interes ar fi avut să mintă, le spuseseră că așa fusese ea dintotdeauna, doar că ei nu observaseră, iar pozele de când era mică nu o arătau așa, deși, parcă, uite, în asta se vede puțin că ai ochii diferiți, hm, parcă și-n asta, să vezi tu că de la căzătura aia ți se trage! Dar bunică-sa murise deja și nu mai avea cine să le spună cât de rău căzuse, că doar cu ea era acasă când se întâmplase, și, oricum, ce importanță mai avea?

Doar pentru maică-sa avea, ca să știm ce se poate face, zicea ea, dar taică-su zâmbea ironic, poate și de-asta, dar zi tu că n-ai vrea și să mai ai un motiv s-o vorbești de rău pe mama, că din cauza ei s-a stricat fiică-ta, las-o, dragă, că e frumoasă și cu ochii diferiți, e specială.

La doctor o duseseră degeaba, neurologul ridicase din umeri, dacă e așa de ani de zile, înseamnă că e bine, nu are nimic, e doar o chestie de estetică, n-are decât să-și facă operație după optsprezece ani, se duce la plastician și îi ridică pleoapa la ochiul stâng, nu e ceva complicat, dar nu e nici esențial, poate să rămână și așa. Dar Gabi nu avea doar pleoapa căzută, și ochii i se coloraseră în nuanțe diferite, unul maroniu închis, spre negru, celălalt mai gălbui, așa sunt ochii ei, doamnă, spusese oftalmologul, heterocromie se numește, nu are nimic, e ca David Bowie, dar maică-sa nu știa cine e ăla și nici nu-i păsa prea tare, mie să-mi spuneți ce se poate face și de la ce e.

De la căzătură sau nu, Gabi rămăsese, așadar, cu ochii diferiți, dar și cu impresia că viața ei ar fi fost alta dacă bunică-sa n-ar fi scăpat-o din mâini, dacă maică-sa n-ar fi acordat atâta importanță ochilor ei, dacă taică-su ar fi fost mai implicat și, în general, dacă oricine altcineva, în afară de ea, ar fi făcut ceva, nu știa să zică ce, dar în mod clar altceva.

E drept că și ghinioanele se țineau lanț de ea. Lucruri simple, care pentru alții mergeau șnur, pentru ea erau o adevărată aventură. Nu rămăsese ea blocată între uși într-o clădire de birouri din Pipera, de râdeau cu sughițuri cei de la firma de pază și după câțiva ani? Cum, frate, să tragi de ușa de la intrare până ce reușești să o deschizi de-o palmă și să intri, iar apoi să nu mai poți nici să te întorci, nici să treci mai departe, că, ce să vezi, toate ușile se deschid numai cu card de acces? Nu își prinsese ea părul în ușile de la metrou, de mersese o stație fără să se miște, aproape plângând la fiecare zgâlțâitură? Nu se salutase ea singură în oglindă, pe holul hotelului, în timpul unei conferințe? Și câte altele mai pățise, ai putea să scrii o carte, Găbițo, îi zicea prietena ei, Alina, singura care o asculta când se apuca de povestit, că ceilalți doar o luau la mișto, hai, frate, că numai ție ți se putea întâmpla!

Pe stradă și prin magazine, parcă era invizibilă: oamenii o îmbrânceau, se băgau în fața ei, o călcau pe picioare sau îi suflau coșul de cumpărături. La muncă primea cele mai tâmpite și plictisitoare sarcini, ce nu voia nimeni să facă. Tone de hârtii de verificat, rapoarte și analize pe care nu se uita nimeni, prezentări pe care o puneau să le refacă de nu știu câte ori înainte să decidă, de obicei, că nu e nevoie de ele. Câștigase odată, după câteva luni de muncă asiduă, un concurs de proiecte. Primise chiar și felicitări, colegi care până atunci păreau să nu o cunoască îi zâmbeau, dar, când să vină fondurile, pac, din cauza condițiilor economice, proiectele au fost sistate pe termen nedeterminat, ăsta e norocul tău, îi zisese Alina, și Gabi ridicase din umeri.

Nici să se sinucidă nu reușea, pentru că de încercat, o, da, încercase de câteva ori, și când o părăsise dragostea vieții ei, Radu, și când, din întregul departament, doar pe ea o dăduseră afară, restructurări, ce să faci, ba o dată chiar fără un motiv anume, doar fiindcă era o duminică însorită și ea stătea pe pat uitându-se la un serial și se gândise brusc: și eu ce fac cu viața mea? De fiecare dată, însă, se întâmplase ceva: luase prea puține pastile și se trezise într-o baltă de vomă, se rupsese cordonul cu care se agățase de lustră sau pur și simplu găsise încuiată cu lacăt trapa care ducea pe acoperișul blocului.

Dă-o dracu’ de treabă, așa nu se mai poate, trebuie să iei atitudine, își spunea în oglindă. Dar zilele treceau și nimic nu se schimba, iar Gabi, plină de speranță, continua să iasă în fiecare dimineață din apartamentul ei de pe strada Tractoriștilor, numărul 7, și să se întoarcă seara, stoarsă de puteri ca rufele la o mie patru sute de rotații.

Așa că, în ziua aceea, când Alina îi spusese: ce zici, dragă, și-așa n-a auzit nimeni de noi, nu vrei să te punem și pe tine pe lista de candidați la consiliul local?, Gabriela zâmbise. Ochii ei diferiți, unul mai mare, ca ciocolata neagră, altul mai mic, ca mierea brună, priveau cu încredere spre viitor.

 

Ramona Micu

Ramona Micu (n. 1979) a debutat în 2021, la Casa de pariuri literare, cu volumul de proză scurtă “Poem cu oameni mari şi mici”. A participat câțiva ani la atelierele Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri.

Vocea

Era deja toamna anului 1951 când l-am cunoscut pe William S. Abia împlinisem douăzeci de ani și îmi căutam de muncă. Am dat peste un anunț în ziar pentru un post de asistent al unui inginer audio, angajat în cercetare independentă. Încurajat de faptul că nu era...

Un adevăr modest

Își legase baticul și era sătulă de somn, dar întârzia la marginea patului îndreptând absentă un țol luat înainte de bărbatul ei. În pridvor, Sava, așezat pe un taburet, își plimba de-a lungul obrazului o bucată de vată înmuiată în spirt. Își făcuse deja injecția și,...

O umbră şi-un ecou

Aveam zece ani când a venit ordinul de evacuare. Mama ne-a îmbrăcat, ne-a luat și am plecat încolonați spre trenul de vite care urma să ne ducă de la Ungheni la București. Fiindcă eram speriați, ne-a spus că mergem la tata, mecanic de locomotivă mobilizat la punctul...

Mama știe

Am cel mai lat guler cu broderie spartă din toată clasa. Alb...

Pe cisternă până la Vladivostok

— De ce ai mersul atât de crăcănat? De parcă ai fost călare pe-o...

Mini tarte cu somon și spanac

— Mai aveți tarte cu somon și spanac? Nu obișnuiesc să mă privesc...