Am deschis ușa de la bucătărie, privirile ni s-au intersectat, mi-ai zâmbit, te-ai întors, iubita mea?, am dat din cap că da, m-am chinuit să-ți zâmbesc și eu, naiba știe de ce, eram obosită, nervoasă, aveam picioarele înghețate după ce stătusem douăzeci de minute în stație la 104, aș fi putut să iau un taxi, sigur că da, așa m-a sfătuit și psihologul, nu vă mai forțați, doamnă, luați un Uber, dar uneori trebuie să-mi fie greu ca să-mi fie bine, asta chiar e o prostie! o să spui, Lia o să țipe și ea din spatele tău, faci plostii, mami!, știi bine că repetă tot ce aude la tine, că e leită ție, are ochii tăi, nasul tău, vocea ta, de la mine n-a luat decât părul blond și spaima de râme, dar parcă văd că inclusiv asta îi va trece, va rămâne fata lu’ tata, iar eu, nebuna de mă-sa, proasta, reaua, aia care nici măcar o prăjitură nu e în stare să-i facă, aia care te lasă pe tine să te uiți pe Internet, să vezi cum reușește Jamila să frământe aluatul pentru gogoși, aia care atunci când intră peste voi, în cameră, vă face să vă opriți din vorbă sau din râs, de parcă v-ar pune o mâna peste gură, aia pe care Lia, la ieșirea de la grădiniță, a împins-o și i-a spus du-te, nu te mai iubesc!, atunci eu m-am dus, înțelegi că m-am dus?, am luat-o înainte, am făcut stânga și m-am oprit la intrarea în părculeț, am stat acolo, cu pumnii strânși, cu urletul în gât, cât Lia plângea și țipa mami, mamiii!, o auzeam, dar nu voiam să merg la ea, nu mai voiam să fiu mama nimănui, îi auzeam plânsul ăla pe care-l recunosc dintre toate din lume, poate și d-aia o fac să plângă tot timpul, ca să simt că e a mea, deși ea seamănă cu tine, iar tu știi asta, d-aia vă închideți împreună în bucătărie, râdeți fără mine, nu vreți să o recunoașteți, dar asta faceți, altfel nu se poate ca un adult de patruzeci de ani să se distreze cu un țânc, nu se poate, eu nu am reușit niciodată, deși eu sunt aia care a reușit tot ce și-a propus în viață, premianta, olimpica, studenta genială, norocoasa care și-a tras cel mai minunat iubit, adică pe tine, deșteptul pământului, care te uiți acum la mine și-mi zâmbești împăciuitor, cu milă, că, uite, proasta a luat-o razna, stă cu zilele închisă în cameră, pe întuneric, se roagă la Dumnezeu sau la cine s-o fi rugând, ia pastile să adoarmă, ronțăie grisine sub pătură și se plimbă cu 104.

Așa că să nu mă mai iei pe mine cu iubita mea, eu nu mai sunt iubita nimănui, doar mama îmi spunea așa, dar ea nu mai e, a plecat și m-a lăsat singură, cu tine și cu Lia, cu râsetele și cu gogoșile voastre îngrozitoare, cum naiba vă mai arde de râs și de mâncat, zău dacă vă înțeleg, de la o vreme, nu mai înțeleg nimic, nici pe mine, doar când plâng e bine, când trântesc, sparg și fac zgomot, doar atunci lucrurile devin suportabile și, pentru câteva minute, uit că nu mai sunt, de fapt, iubita nimănui, uit că în tandemul mamă-copil, eu am rămas doar mama, Mama cu M mare, cât Casa Poporului, și mi-e atât de frică, vă urăsc pe toți, pe tine, pe Lia și pe gogoșile voastre cu gem de prune, închis la culoare ca sângele închegat, de care îmi făcuse mie mama acum niște ani, mai ții minte?, eram însărcinată când m-a sunat că e în tren, să vin să o aștept la gară și, Doamne, ce slăbise, ce palidă era, aproape străvezie, iar eu, în loc s-o strâng în brațe și s-o apăr, am certat-o, i-am strigat la ce naiba te-oi fi pus pe drum pentru trei borcane?, iar ea a tăcut, m-a mângâiat pe obraz, iubita mea, mi-a spus și n-a vrut să-mi dea sacoșa să i-o car până la metrou, n-a dat drumul la mâner, iar eu nici acum nu știu dacă i-a fost teamă să nu care cumva să sparg borcanele, să mă uțupesc cu ele sau dacă avea nevoie să se mai agațe de ceva.

Acum pricepi de ce nu pot să pun gura pe gogoșile voastre, pline cu sânge-nchegat, i se coagulează, doamnă, asta e, am făcut tot ce s-a putut, de-acum, numai bunul Dumnezeu mai poate ajuta, și uitați că a ajutat-o, zicea Părintele, priviți-o ce liniștită e acum, când mă culc, sper să o visez, d-aia dorm atât de mult, Lia tot vine și-mi așază degetele pe ochi, trage de pleoape, doar, doar le voi deschide, are degetele mici, subțirele, ca niște râme, las-o pe mama, e obosită, îi spui și eu mă prefac că nu aud, văd, simt nimic, nu vrei nimic, nici măcar o gogoașă?, mă întrebi, nici măcar, îți răspund și caut din priviri borcanul cu gem, îl zăresc pe raftul cel mai din stânga, lângă geam, afară bate vântul și crengile golașe ale castanului se ciocnesc între ele cu un zgomot de toacă, mă urc pe un scaun, iau borcanul, citesc eticheta, scrisul ei mărunt, cu litere înclinate ușor spre dreapta, Gem de prune 2020, rămân un pic cu el în mână, prin sticla transparentă se vede negru ca sângele-nchegat, e ultimul, îmi spui, eu dau din cap că da, știu, îl ridic deasupra mea, sus, sus, către cer, înainte să-l izbesc cu toată forța de gresie. Lia plânge, tu taci, în bucătărie miroase a mama, iar eu mă duc să mă întind un pic.