Hârâitul mărunt parcă-mi șoptește:

― O să scapi, în sfârșit o să scapi!

Mișc înainte-înapoi pânza de bomfaier, așchii de fier se lipesc de degetul arătător, suflu, pilitura zboară în apă. Mă uit atent întâi în dreapta, apoi în stânga. Nimeni.

Mă îngrijorez degeaba, la ora asta polițiștii de noapte s-au dus la culcare, iar cei din tura de dimineață încă n-au ieșit pe traseu. Toarta lacătului e extrem de dură. Mă muncesc de minute bune și dinții fierăstrăului n-au mușcat mai mult de un milimetru din ea. O recunosc și aici pe Olga, cu mania ei blestemată de a cumpăra doar lucruri scumpe, de calitate.

Jos, pe chei, aud pași. Mă ridic atât de repede, încât îmi trosnește un genunchi. Sprijin coatele de parapet și adopt un aer degajat. O alergătoare voinică, îmbrăcată într-un costum de spandex azuriu, vine încoace. Înainte să treacă pe lângă mine, îmi zâmbește; la rândul meu, fac și eu câteva paranteze adânci în obraji. Urăsc joggingul matinal, în weekenduri și concedii, iubita mea obișnuiește să-mi dea deșteptarea la cinci, ca să fugim fără scop.

Gata, s-a îndepărtat, mă întorc la încuietoarea încăpățânată. Deși au trecut doi ani, aerul umed, cu miros de mâl, nu a slăbit-o. N-am spor, dar nici alte variante, până acum am încercat aproape toate metodele învățate dintr-un filmuleț de pe YouTube: n-am reușit cu două chei de 15, acele de siguranță îndoite – o glumă bună, magneții – poveste pentru copii. Și cât de greu mi-a fost să dosesc în bagaj toate astea, să le trec pe sub ochiul vigilent al Olgăi…

Ce simplu aș fi rezolvat totul cu un ciocan! Dar e mare, zgomotos și mi-o și închipui pe scorpie:

― De-aia m-ai adus, iar, la Ljubljana, ca să mă plimbi pe la Brico Depôt să-ți cumperi scule?!

Mă înmoi puțintel, o fi ea a dracu’, da-i bunoacă și, când n-are toane, face sex mai bine decât toate cele de dinaintea ei.

Scutur din cap încruntat: nu-nu, nu-i bine, nu te gândi la futut, gândește-te la ratele pentru Tesla ei, pentru apartament, că te spetești atâtea ore pe zi!

― Niciodată n-ai timp pentru mine! îmi reproșează.

Chiar e ruptă de realitate sau doar se preface că nu știe cum plătesc eu facturile?

O picătură de transpirație cade pe dosul palmei, am obosit, prevăd un cârcel, am „săpat” două treimi, insist.

― Mult a fost, puțin a rămas! mă încurajez. Îmi fac cruce cu limba-n cerul gurii.

Dintr-odată, am senzația că sunt privit. Cine s-o fi furișat în spatele meu? Răsucesc capul, speriat, dar răsuflu ușurat, nu-i decât păcătosul de Prometeu. Îh, urâtă statuie!

Spaima cea mai mare am tras-o acum două săptămâni, când am observat că jumătatea mea umbla pe net în căutarea unei rochii de mireasă. M-am blocat, după care am intrat în panică. Nu-i vorbă, de cerut, am cerut-o, i-am dat și inel, și ce inel!, dar nu-mi imaginam că nunta o să se-ntâmple atât de repede.

Încetinesc ritmul.

Sfatul mamei: „Să nu-ți iei nevastă frumoasă, Mugurel, că n-o să mai ai liniște, toți bărbații o să râvnească la ea, s-o… mă-nțelegi tu!”

Da, dar și când ieșim în lume împreună și le citesc invidia-n căutătură…

Merită oare?

Mi-o amintesc decisă, definitivă: „O să am grijă de tine, doar noi doi, forever”, „Gata cu una, două, fuguța la mami” sau „Ai tăi au destui bani, n-au nevoie de ajutor”.

Iuțesc ritmul.

Tot săraca mama, mi-a zis ea de la început că o s-o sfârșesc rău din cauza rusoaicei.

Da, ultima soluție era să mă întorc aici. Tâmpenia majoră e c-am pornit-o vineri și vinerea nu se pleacă la drum lung. Nu-i nimic, sparg eu ghinionul. Chiar dacă mi-au tăiat calea o sumedenie de pisici negre, nu știu ce le-a cășunat pe mine de la o vreme, azi semnele sunt bune, poftim, Olguța tocmai m-a crezut că-s obosit și m-a lăsat să mă refac.

Orașul se trezește. Soarele lucește printre case. O pereche urcă treptele și se apropie. La țanc am retezat potcoava cromată, o răsucesc, ridic, scot și strâng dreptunghiul metalic în mână. Las fierăstrăul să cadă, după care mă așez pe placa de sticlă.

Plimbăreții s-au oprit la câțiva pași de mine și par că mă ignoră cu desăvârșire. Mă prefac că nu-s atent la ei, dar îi studiez cu atenție. Ea are păr auriu prins în coadă de cal, e îngrijită și proaspătă, el nu-i decât un brunet șifonat, cu ochii roșii.

Șușotesc ceva într-o limbă necunoscută, blonda se uită chiorâș la bomfaier, la mine, apoi bagă încetișor degetele în poșeta ce i se odihnește pe șold, tipul duce și el mâna la spate.

Sar în picioare.

Femeia scoate brusc pumnul din geantă, se apleacă, întinde brațul și prinde de balustrada podului, printre alte zeci, un lăcățel în formă de inimă. Somnorosul și-a tras telefonul din buzunarul de pe fund și se filmeză cum azvârle cheițele departe.

Cântăresc bucata de alamă în palmă, încă pot distinge inițialele O și M pictate cu vopsea violet. Scuip sec peste ea, de trei ori și o scap în râul de dedesubt.