O altă zi grea. Mereu am impresia că doar eu am zile grele.

Mă trezisem târziu. Șoferul de maxi-taxi mă așteptase, din nou, trei sau patru minute peste programul lui de plecare. Simțeam privirile ostile ale celorlalți, dar nu-mi mai erau adresate mie, ci tipului care se urcase cu câteva secunde după aceea, gâfâind în timp ce își căuta banii prin portofel.

„Goguță!”, așa îl întâmpinase șoferul, zâmbind și dând din cap ca o mamă al cărei copil făcuse o prostie. Tipul încă avea o țigară între buze, iar fumul îi bombarda ochii din toate direcțiile posibile.

— Bre, lasă-mă să fumez asta, te rog eu mult. Să dea dracii în ei de nemernici, mi-a nenorocit cuțulanii!

Zâmbetul șoferului se estompa. Cred că devenise la fel de curios ca mine cine erau cuțulanii ăia. Sau, mai degrabă, cine fuseseră. Tipul avea ochii umezi, și nu cred că de la fum.

— Ce cuțulani, mă? Că tu n-ai câini în curte.

Chiar nu avea, se pare. După ce își șterse nasul cu dosul palmei, îi explică că vizavi de curtea lui era o cățea care fătase doi „cuțulani”. Îi iubea ca pe copiii lui, pentru că nu îl ajutase Dumnezeu cu niște băieți care să-i semene. El îi hrănea, el alerga cu ei pe trotuarul nepavat, erau frumoși ca aurul și răi ca taurul.

— Ai dracu’ de lupi, seamănă cu tine, îi spuse șoferul, zâmbind din nou.

— Semănau, bre, că acuma nu mai e! Nu mai e nimic din ei…

Îi curgeau lacrimi, dar nu plângea propriu-zis. Dacă eu mă simțisem prost, șoferul sigur nu era într-o stare mai bună.

Continuase să explice că mama lor murise călcată de mașină. Chiar se gândea că poate puii nu vor avea parte de aceeași soartă. Pentru că era el acolo pentru ei.

— Păi, ce-au pățit, mă?

— Pe unul l-a împrăștiat un dement pe asfalt, bre. L-am văzut eu, cu ochii mei, cum a dat peste el și nici nu s-a oprit. Nu s-a oprit, bre, îți zic eu! Dacă se oprea, nu mă mai vedeai la față ani de zile.

Auzind asta, șoferul începuse să dea din cap stânga-dreapta.

— Apoi, ce să vezi? Acum, dimineață, înainte să ajung la matale în mașină, l-au omorât și pe celălalt. La fel, bre. Deci nu mai pot. Îmi vine să mor, să nu mai am parte de nimic în viața asta.

— Lasă, bă, că mai sunt câini pe stradă. Mâine fată alta, poimâine, alta, e plin de ei în oraș.

Tipul tăcuse. Își aruncase chiștocul pe geam, apoi se așezase lângă o doamnă în vârstă și stătuse așa până la destinație.

Mă gândisem serios dacă să îi spun un simplu Condoleanțe când aveam să trec pe lângă el la coborâre.

 

Marius-Sorin Enache
Născut în 2002, Marius-Sorin Enache este student la Facultatea de Litere din Pitești, în anul III, secția Română-Engleză. A publicat proză și poezie în mai multe reviste culturale. După finalizarea studiilor de licență își va continua studiile universitare la București, în domeniul filozofiei.

Trei generații

Săream dintr-o baltă într-alta, în timp ce mama și bunica tăiau niște găini în curte. Bătea vântul și ploua de câteva ore, cerul era întunecat și strada pietruită se umplea tot mai mult de apă. Auzeam cotcodăceli speriate și mă uitam în jur, să văd de unde vine...

Răbdarea căutătorului în arhive

Își înfășură fularul mai strâns în jurul gâtului și își îndesă mâinile în buzunarele jachetei. Frigul îi apăsa pieptul, iar a doua zi avea să ningă, simțea asta în oase, îl dureau genunchii. Prevedea o seară sub două pături groase, cu benzi calde antireumatice...

Vocea

Era deja toamna anului 1951 când l-am cunoscut pe William S. Abia împlinisem douăzeci de ani și îmi căutam de muncă. Am dat peste un anunț în ziar pentru un post de asistent al unui inginer audio, angajat în cercetare independentă. Încurajat de faptul că nu era...

Trovanții

Nu se putea merge pe drumu’ ăla care ducea la Trovanți cu mai mult...

Smida

A descoperit Smida la festivalul de jazz de acolo. A simțit că locul...

Salonul 7

Cine sunt eu? Mă uit în jurul meu și urlu. Nuuuu! Nu mă...