O altă zi grea. Mereu am impresia că doar eu am zile grele.

Mă trezisem târziu. Șoferul de maxi-taxi mă așteptase, din nou, trei sau patru minute peste programul lui de plecare. Simțeam privirile ostile ale celorlalți, dar nu-mi mai erau adresate mie, ci tipului care se urcase cu câteva secunde după aceea, gâfâind în timp ce își căuta banii prin portofel.

„Goguță!”, așa îl întâmpinase șoferul, zâmbind și dând din cap ca o mamă al cărei copil făcuse o prostie. Tipul încă avea o țigară între buze, iar fumul îi bombarda ochii din toate direcțiile posibile.

— Bre, lasă-mă să fumez asta, te rog eu mult. Să dea dracii în ei de nemernici, mi-a nenorocit cuțulanii!

Zâmbetul șoferului se estompa. Cred că devenise la fel de curios ca mine cine erau cuțulanii ăia. Sau, mai degrabă, cine fuseseră. Tipul avea ochii umezi, și nu cred că de la fum.

— Ce cuțulani, mă? Că tu n-ai câini în curte.

Chiar nu avea, se pare. După ce își șterse nasul cu dosul palmei, îi explică că vizavi de curtea lui era o cățea care fătase doi „cuțulani”. Îi iubea ca pe copiii lui, pentru că nu îl ajutase Dumnezeu cu niște băieți care să-i semene. El îi hrănea, el alerga cu ei pe trotuarul nepavat, erau frumoși ca aurul și răi ca taurul.

— Ai dracu’ de lupi, seamănă cu tine, îi spuse șoferul, zâmbind din nou.

— Semănau, bre, că acuma nu mai e! Nu mai e nimic din ei…

Îi curgeau lacrimi, dar nu plângea propriu-zis. Dacă eu mă simțisem prost, șoferul sigur nu era într-o stare mai bună.

Continuase să explice că mama lor murise călcată de mașină. Chiar se gândea că poate puii nu vor avea parte de aceeași soartă. Pentru că era el acolo pentru ei.

— Păi, ce-au pățit, mă?

— Pe unul l-a împrăștiat un dement pe asfalt, bre. L-am văzut eu, cu ochii mei, cum a dat peste el și nici nu s-a oprit. Nu s-a oprit, bre, îți zic eu! Dacă se oprea, nu mă mai vedeai la față ani de zile.

Auzind asta, șoferul începuse să dea din cap stânga-dreapta.

— Apoi, ce să vezi? Acum, dimineață, înainte să ajung la matale în mașină, l-au omorât și pe celălalt. La fel, bre. Deci nu mai pot. Îmi vine să mor, să nu mai am parte de nimic în viața asta.

— Lasă, bă, că mai sunt câini pe stradă. Mâine fată alta, poimâine, alta, e plin de ei în oraș.

Tipul tăcuse. Își aruncase chiștocul pe geam, apoi se așezase lângă o doamnă în vârstă și stătuse așa până la destinație.

Mă gândisem serios dacă să îi spun un simplu Condoleanțe când aveam să trec pe lângă el la coborâre.

 

Marius-Sorin Enache
Născut în 2002, Marius-Sorin Enache este student la Facultatea de Litere din Pitești, în anul III, secția Română-Engleză. A publicat proză și poezie în mai multe reviste culturale. După finalizarea studiilor de licență își va continua studiile universitare la București, în domeniul filozofiei.

Diversificare

Copilul n-avea s-o mai ducă mult, oricum ar da-o, n-are cum să îndulcească vestea asta în vreun fel. La ce bun să-mbrace totul într-o metaforă despre călătorii sau lumi mai bune? — Cam asta e, o să fii sacrificat, a zis tatăl, ferindu-și privirea de ochii limpezi ai...

Roz în Istanbul

Mă uit la ecranul luminat, dar mintea mi se destramă în milioane de pixeli roz. Mă concentrez și mai încerc o dată. Fără succes. Tot ce văd acum e doar tabloul. De șapte ani îl privesc în fiecare zi. Când intru în living, dimineața după ce mă trezesc sau după-amiaza...

#fărăfiltru

E deja întuneric când ajung acasă. În bucătărie atârnă de pereți o liniște vâscoasă. Îmi trântesc geanta unde apuc și dărâm o cutie cu medicamente. Mă uit la ea de parcă aș vrea să o vrăjesc să dispară de acolo. Nimic nu se mișcă. Apăs pe butonul boxei. Alexa îmi pune...

O viteză pe care să nu o poată controla

A fost rugată să trimită pe site-ul revistei un text scurt, având în...

Jurnal pentru viitor

Pe 31 octombrie, o rachetă rusească lovește Naslavcea. Pe _________...

Trei valize

Sunt trei la fel. Trei valize. Aceeași culoare, același model. Una...