Sunt în garsoniera în care m-am mutat cu chirie începând de astăzi.

Așadar, primul meu domiciliu îmi reprezintă atât bugetul minim, cât și personalitatea: infecte. Micul apartament are parchetul ros de vreme, pereții sfărâmicioși, ușa este fixată doar într-o singură balama și nu se încuie, iar apa de la robinet are culoarea nămolului. Gândacii de bucătărie se cațără pe mine încă de când am pășit prima oară în această văgăună pe care urmează să o numesc acasă. Simt cum antenele lor îmi intră în iris, cum picioarele lor se agață brutal de asperitățile pielii și sutele de ochi îmi privesc în interiorul sufletului, pătat de monotonia din jur. Niște gândaci care își petrec toată viața în gunoi și în mizerie mă iau de prost, mă fac să-mi fie rușine de mine și de ce am ajuns. Totuși, în esență, suntem la fel. Ne considerăm o corvoadă, am ales să nu avem nicio contribuție asupra lumii, doar ocupăm spațiul.

Mă scutur ușor. Toate vietățile cad de pe mine și fug mâncând pământul, fiecare pe unde apucă, prin crăpături cât mai întunecate. Aproape toate – una rămâne înmărmurită în fața mea, uitându-se în continuare, disprețuitor, la mine. O simt cum mă ia, în sinea ei, ca pe o glumă. O ignor și merg în baie, mă spăl pe față, sperând ca atunci când mă voi uita din nou către gândac, acesta va fi dispărut.

Mă aflu în fața oglinzii și mă dezgustă ce văd. Sunt pe exterior ceea ce sunt pe interior. Mai arunc o privire și impulsul de a sparge oglinda devine din ce în ce mai apăsător. Odată ce pornesc jetul și văd noroiul gros cum se scurge pe țeavă, îl închid rapid. Îmi aduc aminte de ființa din dormitor: nu plecase. Nici nu se clintise. Stătea în același loc, holbându-se fără oprire la mine. Nu mai suport. Prin urmare, înșfac o tigaie și mă reped la gândac ca să-l prind. Fuge. Mă aflu într-un joc de leapșa. Ce patetic sunt, mă gândesc, însă orgoliul nu mă lasă să mă opresc.

După ceva timp, reușesc să-l încolțesc. Al meu ești! exclam bucuros, apropiindu-mă de el cu un borcan gol. Fix în momentul în care eram gata să mă răzbun, mă uit mai atent la adversar: cel care mă lua peste picior și care, de sus, părea o fărâmă neagră cu șase picioare se dovedește a fi eu într-o variantă minusculă. Pare imposibil.

Deși rămân perplex în fața descoperirii, ajung la hotărârea că nimic nu mă mai poate schimba acum și îmi îngrădesc miniatura fără pic de milă. Privind cum mă zbat și cum mă panichez plin de falsitate, de parcă mai am multe de făcut, înțeleg propriul meu instinct autodistructiv, căci sunt întru totul un prefăcut, un jeg.

Cu frustrare de sine, îmi duc la final misiunea și mă văd dispărând în abis. Îndată ce fac acest lucru, sunt cuprins de angoasă și de un soi de greață și, simultan, aud zgomote infernale venind din propria cameră, de parcă e cutremur. Nu apuc să gândesc totul până la capăt, că mă trezesc prins sub o cupolă imensă de sticlă. Șocat, mă uit în spate și văd ceva și mai imprevizibil. Mă văd din nou pe mine, dar într-o variantă gigantică.

Te uiți la mine cu un zâmbet mândru și știu ce urmează: să primesc ce merit, ceea ce i-am făcut eului de mai devreme. Când mi-ai văzut fața, ai intrat în același șoc. Mă simt strâmtorat, dar eliberat de chinul propriei existențe. Aștept cu exaltare.