— De ce ai mersul atât de crăcănat? De parcă ai fost călare pe-o cisternă până la Vladivostok!

Profesoara adresa întrebarea asta la fel de des și cu multă ușurință ca de ce arată tabla în halul acesta, măi netrebnicilor? Și coada motanului meu ar fi șters-o mai bine! Îi plăceau ambele, replica cu cisterna însă era preferata sa. O zicea cu bucuria cu care un copil de trei ani schimonosește cuvintele, convins că adulții îl vor scălda în hohote. Elevii râdeau, țintind cu privirea pantalonii colegei. Toate fetele, prin rotație, erau întrebate dacă au mers pe cisternă la Vladivostok. Unde-i asta? Cum e să călărești așa? Nimeni nu știa. Până într-o zi. Viorica a mers la gară, a încălecat o cisternă plină vârf cu ulei de floarea-soarelui, a lovit cu biciul când trenul a scos un muget la pornire, și dusă a fost.

N-a știut nimeni de ea câteva luni. Patru să fi fost. Poliția – neputincioasă, colegii – îngrijorați, tatăl – ochii umezi, mama – batic negru. La întoarcere, Viorica a mers direct la cabinetul de istorie. A intrat fără să bată, chiar dacă pe ușă era lipită o foaie pe care scria negru pe alb, cu litere de tipar, Lecție deschisă. Venise o comisie de la Minister. Viorica s-a înfățișat în fața profesoarei. Avea pielea bătută de soare și vânt, julituri mici pe ici colea, la urechi și la frunte. S-a rezemat de catedra plină cu hărți și documente vechi trase la xerox, Marea Invazie Mongolă fiind subiectul lecției deschise. În fusta ei scurtă, din care ieșeau două picioare frumoase, bronzate, drepte și puternice, Viorica a fixat-o cu privirea pe profesoară și i-a zis, triumfătoare:

— Am mers călare pe o cisternă până la Vladivostok. M-am întors călare pe o cisternă înapoi de la Vladivostok. Ce ziceți de una ca asta, a?

Nimeni, niciodată n-a mai auzit-o pe profesoară pomenind de cisternă. Nici până astăzi nu se știe dacă vreun alt suflet din satul lor a ajuns până la Vladivostok. Directorul școlii a închis ochii la dispariția elevei, vorbise cu diriginta să nu-i treacă absențele în catalog. Fata a luat trei de nouă și un zece la bacalaureat, iar la festivitatea de absolvire a urcat pe scenă într-o pereche de pantaloni mulați. Picioare de model, bucle de revistă după o noapte dormită în fund din cauza bigudiurilor.

Viorica Galbură a coborât de pe scenă în aplauzele sătenilor, fiind primul elev din istoria școlii cu un rezultat atât de remarcabil la bacalaureat. O speranță academică și o dovadă vie că nu-ți devin crăcănate picioarele cu una, cu două. Chiar dacă cisterna avea patruzeci de tone, iar Vladivostoku’ e peste-o apă de Japonia. Ceea ce trebuia demonstrat.

 

Oxana Greadcenco
Oxana Greadcenco e o mare iubitoare de povești, de asta s-a visat dintotdeauna jurnalistă. S-ar fi visat scriitoare dacă nu i-ar fi spus cineva în copilărie că scriitorii fumează mult și câștigă puțin.   De doisprezece ani conduce platforma de slow journalism moldova.org, de opt se împarte între Chișinău și Amsterdam, iar de patru, între pauzele de contracte și rapoarte, se visează scriitoare. A absolvit recent thewritingjourney.ro, călătorie care i-a adus o carte pentru copii (va apărea anul acesta) și un prim draft de roman.

Mamaie Opili

Stă nemișcată cu mâinile împreunate la piept. Se uită pe geam, mijind ochii de parcă s-ar chinui să vadă departe, deși depărtarea e doar grădina noastră și casa vecinului. — Nu știu ce-i cu vaca asta de nu mai vine! — Hai înăuntru, mamaie, e frig pe hol! Și mamaie...

Trenul

Trenul trebuia să sosească într-un minut. Privea șinele prin perdeaua unei ploi care se săturase să cadă înăuntrul lui. O femeie cu fața rigidă privea peste peronul doi, trei, patru, dincolo de căsuța veche de cărămidă de la margine, mai departe de câinele care urca...

O viteză pe care să nu o poată controla

A fost rugată să trimită pe site-ul revistei un text scurt, având în centru tema iubirii. I s-a mai spus, pe deasupra, să scrie din inimă. Cu o seară înainte de deadline a citit cerința și a rămas perplexă. A stat și s-a întrebat dacă merită și, dacă da, ce. A scrie...

Indigestia

Domnul Blându a fost un om cumsecade. Și-a văzut de viață cu răbdare...

Urgențe minore

Prima oară când a trebuit să-și ducă nevasta la Floreasca, tocmai...

Cunoașterea evenimentelor

O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce...