Mi s-a născut în piept o durere. Și-a construit o casă din organele pe care cu greu le mai pot numi „ale mele”. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar durerea asta a început să vorbească, iar din vorbele ei se nasc gânduri, iar gândurile ei nu sunt gândurile mele.

Aseară, când eram la market, fata de la casa de marcat mi-a cerut cardul de fidelitate, durerea mi-a poruncit să-i prind sânul drept în mână și să-i sărut buzele. Eram doar noi trei, fata, eu și durerea. Când i-am atins buzele, aceasta, în loc să se retragă, s-a prins de mine, iar atunci am simțit cum mi se naște a doua durere.

Apartamentul în care locuiam era spațios. Nu pot spune același lucru despre corpul ce până în urmă cu câteva zile mă găzduise doar pe mine. Prima durere evoluase, acum avea un cap. Capul avea doi ochi negri ce priveau insistent orice persoană care trecea pe lângă mine. Încet, i-au crescut mâini, picioare, urechi, sâni, gură, se transformase într-o durere feminină. Am fost foarte fericit când a doua durere a evoluat și ea într-un copil mic. La trei luni de la prima apariție, eram o familie. Trup din trup, durere din durere.