Frământată și ornată, născută în întuneric și dogoare, apoi aruncată împreună cu celelalte cinci, șapte sau unsprezece surori în cutia strâmtă de carton, fără să fi apucat să vadă lumina rece a zilei pentru mai mult de câteva secunde.

Înfricoșată, tremurând fierbinte în întunericul cutiei, în sacoșa neagră de polietilenă, pe scaunul din dreapta șoferului, zdruncinată la fiecare groapă în asfalt, fără să aibă habar de sfârșitul înfricoșător care se apropie.

Și posibilitatea de-a dreptul terifiantă de a nu fi devorată fierbinte, direct din cutie, ci de a fi aruncată în frigider și reîncălzită a două zi în cuptorul cu microunde.

Felia de pizza visează.

 

Pompilian Tofilescu

Trăitor (până acum) în trei țări (România, Canada, SUA) și între două limbi (engleză și română), Pompilian Tofilescu locuiește în prezent în Michigan, Statele Unite.

După debutul în proză și poezie și apariția în diverse reviste și într-un volum colectiv în anii ’90 a urmat o lungă perioadă (22 de ani!) în care autorul a întrerupt activitatea literară.

Stabilirea în SUA în 2018 a coincis cu întoarcerea la vechea pasiune, Pompilian Tofilescu publicând de atunci două volume de proză scurtă (Lupi și mere stricate și Catedrala lingurilor) și un volum de poezie (#57).

În viața de zi cu zi, Pompilian Tofilescu lucrează ca inginer șef în industria electronică pentru auto, în particular la dezvoltarea de supercalculatoare pentru vehiculele autonome.

Niște cutii cu măsline

M-a prins cu mâinile de cap și m-a izbit de perete de câteva ori, până s-a făcut ceață în jurul meu. Îmi țiuiau urechile și îi vedeam rânjetul pe sub mustață. Toată lumea țipa și până la urmă tot curva aia de Lovina a intervenit: Toni, oprește-te, o omori! Ie-te la...

Mama știe

Am cel mai lat guler cu broderie spartă din toată clasa. Alb imaculat, apretat, coboară până pe pieptarul sarafanului bleumarin. Stau lângă vecina mea de la etajul trei. Ea are pompoanele cele mai mari. Mie mama nu mi-a luat, a zis că nu-i plac, ce-i cu chestiile alea...

Personal

Găsesc și loc în 123 ceea ce e perfect, că-s o grămadă de stații până la gară. Și nici nu stă nimeni lângă mine. Mă așez la geam. Scot telefonul, mă uit pe știri. Stațiile nu-s nici scurte, nici prea lungi, în colțul ochiului văd c-am trecut de prima. Se trântește pe...

Renunțarea la îmbătrânire

În dimineața în care am împlinit treizeci și nouă de ani i-am spus...

Prima zi în Italia

1. Nardo și cu mine lăsăm în urmă bubuitul valurilor. Din spatele...

Blestemul

Niciun copil nu se mai născuse în ultima vreme în satul de pe malul...