O luasem pe străduța poleită, pe lângă gardul din fier brodat, mic, cam de înălțimea unui copil care trage de fusta mamei. Parcul era gol. Bătea un vânt care-mi făcea ochii să mă usture. Clipesc des și o aștept să iasă pe alee. Parcă vreau să mă uit la ceas, să îi bat obrazul că mă face să aștept în gerul ăsta. Întorc mâna înghețată și suflec copilăresc mâneca. Șapte și șaptesprezece. Chiar mai devreme decât trebuia. Mă gândesc să o aștept, doar nu ratează o primă zi de iarnă troienită. Scutur superficial bucata de metal a leagănului, îmi trag gluga mai bine pe cap și mă gârbovesc, balansându-mă, aproape ca să adorm, într-o zi de miercuri, întârziind la primul curs. Nu trece nimeni pe alee și mă judec că aștept o bătrână și un câine în mijlocul iernii, doar ca să-mi îndeplinesc ritualul zilnic. Asta mi-a adus aminte de prima dată când i-am văzut.

Era noiembrie. Începusem cursurile de două luni. Eram deja în pragul lucrărilor și testărilor. Mă linșau încet, încet. Uram să merg la facultate, le căutam cusururi tuturor. Uram și să iau notițe, și să-l ascult pe decanul facultății, la cursul lui de filosofie, cum predă fără chef. Miercurea aceea plecasem intenționat de acasă mai târziu și o luasem pe altă străduță liniștită din jurul facultății. Acolo am întâlnit-o. O doamnă mai aproape de adolescență prin mișcările ei bruște, vânjoase. Era însoțită de câinele ei, o corcitură mică, foarte veselă, care, zărindu-mă, a alergat să-mi sară pe picioare. Uitase că, în jurul gâtului, un șnur îi înconjura blana albă și maro. Țopăia și asta mi-a adus aminte de câinele meu din copilărie. M-am oprit puțin, să-i satisfac destinul de câine, și i-am zâmbit femeii. N-am primit același răspuns. A tras de lesa câinelui, amărându-mi fața cu un chip de frustrare acră și vreme de vară urâtă. N-am băgat de seamă.

O vedeam zilnic. Se formase un fel de ritual, cum spuneam. În fiecare zi, aceeași oră. În hainele acelea subțiri de casă, cu față de soldat apatic, cu trupul țeapăn, cu lesa albastră și câinele vesel. Nu-mi inspirau deloc asemănare. Dar, când îi priveam, erau potriviți prin aceeași culoare de maro spălăcit de cafea. I-am cunoscut mai bine într-o luni, m-am întors să le arunc o privire, câinele își târa stăpâna prin băltoaca strânsă de la ploaie. N-a reacționat cu aceeași bucurie. L-a lovit cu supărare de bunică, iar câinele s-a conformat în pasul ei. De atunci, îi vedeam mereu ca pe un suflet de copil și unul de răutate a îndeajunsului. Compătimeam câinele și mă atingea un sentiment de milă că nu putea avea o iubire mai blândă. Dar el părea împăcat. Părea să ascundă mereu o jovialitate demnă de un animal. Astăzi, însă, nu s-au ivit deloc.

Mă balansez ultima dată în leagăn și pornesc, ies din parc și trec pe lângă scara blocului. Arunc o privire către ușa ponosită și întrezăresc pe cei doi. Mă liniștesc că nimic rău nu s-a întâmplat. Mă opresc în mijlocul aleii, să-mi respect totuși rutina zilnică. În hol era altă atmosferă. Lumina pâlpâie slab și are culoarea nisipului. Bătrâna se apleacă spre câine, iar el își deschide gura și îi înghite cu sete sufletul. Îi soarbe spiritul ca un zeu mâhnit. Așteaptă o clipă, să-i măsoare ființa, să-i cântărească viața, să-i îngăduie greșelile, să-și primească datoria. Și apoi își întoarce capul spre mine. Mă privește ca un rege al destinelor. Mă urnesc din loc.

Vântul nu mai bate. Nu mai e frigul acela rusesc. Ies pe străduță și mă îndrept către următoarea. Calc pe ceva cu coajă tare, care-mi trosnește sub pantof. Ridic piciorul și găsesc cochilia spartă a unui scarabeu. Se mai zvârcolește puțin. Mă uit la el și scutur piciorul de rămășițe de carapace. Intru pe cealaltă străduță și mă gândesc ce caută un scarabeu în ianuarie. În față un câine aleargă spre mine. Din spatele lui, un bărbat îl trage de lesă.

 

Ali-Agi Elis
Ali-Agi Elis are 17 ani și este elevă la Colegiul Național „Ion Creangă” din București. Scrisul nu i-a dat pace încă din copilărie, iar proza i-a fost întotdeauna confortul și libertatea. Și-a descoperit pasiunea pentru poezie într-o tabără de creație, iar de atunci scrie pentru a găsi ceea ce îi place. Are o pisică care îi cere mereu să picteze, doar pentru a-i aminti că totul a început astfel.

Salonul 7

Cine sunt eu? Mă uit în jurul meu și urlu. Nuuuu! Nu mă închiiiiiideți aiiiiiiici! Salonul șapte are mereu ușa încuiată. Șchiopul are grijă, descuie ușa, o încuie la loc. Inima mea face lab-dab, lab-dab. Intră cel pe care Șchiopul îl strigă Pictorul, se uită la mine...

Trei frați

- Ăl din mijloc îi fi-mio cel mare, Alex, îi povestește femeia, ce nu are mai mult de patruzeci de ani, bărbatului înalt, îmbrăcat la costum, căruia îi atârnă la gât, inconfortabil, o cravată și un ecuson de jurnalist. Tăt timpu’ pare că stă-ncruntat. Are sprâncenele...

Pe deal

— Diii!...Diii!... strigă fetița, iar bărbatul începu să alerge, trăgând după el sania. Diii, căluțule, diii!... Zăpada era moale și apoasă, tălpile saniei se afundau în ea adânc și uneori scrâșneau dureros, gata să se împotmolească în pietrișul de dedesubt. Dar...

Mamaie Opili

Stă nemișcată cu mâinile împreunate la piept. Se uită pe geam,...

Salonul 7

Cine sunt eu? Mă uit în jurul meu și urlu. Nuuuu! Nu mă...

Roz în Istanbul

Mă uit la ecranul luminat, dar mintea mi se destramă în milioane de...