Există, în Piața Obor, o zonă cu muzică ușoară veche, oameni care așteaptă foarte aproape unul de celălalt și mici care sfârâie neîntrerupt. Acolo totul arde: plita, buzunarele și inimile. Iar azi pare că spațiul acela s-a extins peste întreaga piață: oriunde am fi, rămânem în centrul fierbinte. Ne înghesuim unii în alții, caldarâmul arde, nările fierb. Îmi fac loc printre trupuri și mirosuri, știu exact unde vreau să ajung. Și merg. Transpir, aproape răstorn o fetiță, ignor telefonul care-mi vibrează în rucsac. Știu exact ce vreau, și asta nu mi se întâmplă prea des. Merg pe valul încrederii – al dorinței? –, picioarele mi se afundă în asfaltul moale, dar le ridic de fiecare dată și fac următorul pas. Și tot așa, până la taraba cu flori, unde deodată mă cuprinde sfârșeala. Și toată certitudinea mea dispare, ca o picătură de apă care, căzută pe trotuarul încins, s-a evaporat cu un fâsâit timid. Îndoiala mea veșnică, cea mai trainică parte din mine, rezistentă ca o plantă perenă, ca o buruiană, ca baobabii de pe planeta Micului Prinț. Rămân îndoită pe loc, pentru că florăreasa voinică îi explică ceva unei doamne în vârstă, cu pălăriuță crem, croșetată:

― Nu-i priește la soare.

Îi spune asta doamnei cu pălăriuță, dar o face observându-mă pe mine, în timp ce eu privesc în direcția bărbatului ei masiv, cu aură roz, ce stă nemișcat pe un taburet. Mă uit fascinată la aura lui roz și îmi aduc aminte, ca dintr-o altă viață, una în care știam mai bine: o vreau. Vreau aura aia numai și numai pentru mine.

― Nu-i priește la soare, repetă ea cu asprime și eu mă execut ca la comandă, intru puțin în umbra copertinei, puțin mai aproape de florile în culori ireale, care, înghesuite una într-alta sub valul de căldură, par 2D, modelul unduitor de pe capotul unei gospodine care fierbe compot. Acum stau chiar pe linia dintre soare și umbră.

― Cui nu-i priește la soare? mă trezesc întrebând cu o voce slabă, pierită, care se subțiază printre buzele uscate de sete.
Femeia mă măsoară, se gândește o secundă, ca și cum și-ar căuta cel mai potrivit răspuns, și-apoi ridică brusc vocea:

― Hai, valea, eliberează ringul!

Șocată, rămân țintuită de violența neașteptată și gratuită a vorbelor ei. Îmi aud vocea interioară undeva sus, comentând situația: „Și șocul a făcut-o să prindă rădăcini“. Femeia se uită la mine, pregătindu-se să mai zică ceva, dar eu mă întorc din trunchi, fără să mișc picioarele de pe linie, spre bărbatul ei care tace pe taburet:

― Cui nu-i priește la soare? îl întreb.

― Păi… Așa, direct-direct, în soare… Nimănui, zice el.

Femeia fierbe. Pălăriuța croșetată se îndepărtează cu prudență. Și atunci mă uit direct la aură. Care de fapt nu e roz, e fuchsia. Aura fuchsia a bărbatului masiv de pe taburet se mișcă foșnind și-mi împrumută puțină culoare pentru obraji. Roșesc, și cine m-ar vedea acum ar putea crede că o fac din cauza insultei femeii sau din cauza privirii bărbatului ei. Dar eu roșesc pentru că mi-e rușine de mine, de superficialitatea cu care am transformat o ființă vie într-o metaforă, de felul în care mintea mea a trecut lejer pe lângă empatie și s-a repezit la efect. Floarea asta minunată din spatele bărbatului nu e aura unui om și cu atât mai puțin a unui bărbat. Floarea asta, spun unele povești de pe internet, a fost descoperită de o femeie, Jeanne Baret, care-a navigat în jurul lumii pe la 1700, în travesti, pentru că femeilor le era pe atunci interzis pe vas, ca și pe scândura scenei. Jeanne, care lucra ca asistent(ă) pentru botanistul oficial al vasului, a găsit minunata floare undeva prin America de Sud și a adus-o la bord. Internetul zice că atunci când, în cele din urmă, i-a fost descoperită identitatea, Jeanne s-a salvat promițându-i amiralului vasului – Amiralul Louis Antoine de Bougainville – că, dacă o cruță, numele lui va dăinui. Așa se face că floarea fuchsia (alteori albă, roz, violet sau galbenă) a ajuns să poarte numele de Bougainvillea. Adică, la fel ca noi toate, numele unui bărbat.

― Dar ei? Ei îi place în soare sau în umbră? întreb și arăt spre floarea din spatele bărbatului.

― Cui, florii de hârtie? întreabă femeia. Așa-i zice.

― Da, răspund eu. De ea vorbeați mai devreme? O vreau pentru balcon, dar, dacă nu-i priește la soare…

Femeia mă măsoară din capul fuchsia până-n tălpile înjumătățite de linie.

― A. Nu, drăguță, ei îi priește peste tot!

Și simt cum rădăcinile mi se desprind în sfârșit.

― Numai suport să aibă, că are nevoie să se țină de ceva. Ca fiecare dintre noi, nu? zice ea și privește scurt către bărbatul de pe taburet.

Plătesc, iau floarea în brațe, îi șoptesc „Bună, Jeana“ și mă pierd cu ea în lumină.

 

Maria Manolescu
Maria Manolescu este scriitoare și autoare dramatică. Cele mai recente proze ale ei sunt romanul Vânători-culegători (Polirom, 2019) și povestirea A doua plecare, apărută în Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei (Editura Paralela 45, 2023). Cea mai recentă piesă de teatru a ei, Farfuria, va avea premiera în mai 2024 la Teatrul Masca din București, în regia lui Dragoș Mușoiu.

Sala de așteptare

Universul nu este nici ordonat, nici previzibil; există doar evenimente mărunte, mai probabile ca altele, ce se repetă îndeajuns de des astfel încât să ai impresia că viața are sens, că poți influența momentul următor. Fata de la recepție strigă „următorul” fără să-și...

Roz în Istanbul

Mă uit la ecranul luminat, dar mintea mi se destramă în milioane de pixeli roz. Mă concentrez și mai încerc o dată. Fără succes. Tot ce văd acum e doar tabloul. De șapte ani îl privesc în fiecare zi. Când intru în living, dimineața după ce mă trezesc sau după-amiaza...

Dacă mă vedea

Au trecut cincisprezece ani. Veneam de la școală și am zărit-o din autobuz. Era la trei stații de unde locuiam. Trecea strada. Autobuzul a oprit la semafor. Am bătut în geam. M-am agitat să-i atrag atenția. Degeaba. O să râd de ea mai târziu, mi-am zis. E o mamă rea....

Colombia

Ne-am urcat la Plaza Elíptica, era deja târziu și părea cea mai...

A doua venire a Mântuitorului

Deși lumea creștină a sperat de-a lungul veacurilor ca minunea să se...

Blestemul

Niciun copil nu se mai născuse în ultima vreme în satul de pe malul...