Am 20 de ani, trecuți ca prin fum. De câteva luni, dorm prin moteluri ieftine, cu pereții verzi în colțuri și tapeturi dezlipite de apă. În apartamentul meu nu mai locuiește nimeni, în afară de moliile moarte, căzute printre hainele nepurtate, un miros de lemn uscat de soare și o pătură aruncată pe un fotoliu. Ultima mea noapte acasă a fost și cea care m-a împins pe ușă. Era 3:25 când m-am trezit simțind că mi se urcă șerpi de foc pe picioare, până îmi golesc venele de sânge. Încercam să mă agăț de ceva cunoscut, însă orice stimul refuza să se lege de o reacție cunoscută. Am pătruns în așchiile de lemn ale ușii, două lucruri nu se ating niciodată, sunt doar molecule peste molecule, dar eu am distrus bariera dintre moleculă și obiect, am pătruns direct prin ușă, am fugit prin ploaie, și mă ardea, mă ardea atât de tare, pielea îmi era lut topit și lăsam urme pe unde călcam. Așa am ajuns în moteluri, în camere pline de sufletele altor oameni, care fugeau și ei de ceva, cum fugeam și eu de neputința de a fi acasă. Acasă care, desigur, nu există. Mă gândeam încontinuu la modalități de a lua ceva din mine, să-l arunc într-un alt apartament uitat și uscat, să las o casă să crească. Dar ce să iau? Dacă aș construi o casă, ar fi una bântuită, cu becuri care se sparg și cioburi în care calci când mergi desculță la baie.

Așa, ușor, cu fibrele de sticlă care mă apăsau în talpă, am șovăit puțin căutând cheile, dorindu-mi să nu le găsesc, și am ieșit afară.

Am găsit o bancă între două blocuri și mi-am lăsat mâinile de ceară să cadă. Când flacăra s-a micșorat destul, m-am ridicat. Nu știu ce s-a întâmplat în continuare, deși mai târziu voi găsi totul frumos scris pe hârtie, pus într-o cutie de pantofi, tocmai pentru a mă putea prinde de ceva când aveam să alunec. Însă ce țin minte bine este că am ajuns acasă, am plâns și mi-am tăiat părul, pe care încă îl păstrez într-o pungă. Cred că nu o să pot scăpa niciodată de el, fie că îl țin pe cap, în sertar sau în memorie, e mereu cu mine, ca un lacăt ruginit. Încă de atunci, aveam să îl tai de fiecare dată când ceva nu mergea bine. Îmi plăcea să văd părul pe gresie și să simt mici fire cum mă înţeapă pe gât. Nu a durat mult până am început să asociez părul cu toate zilele diforme care se spărgeau în impulsul de a lua foarfeca în mână. L-am lăsat să crească. Trebuia să găsesc altceva. M-am risipit în procesul de a găsi ceva, orice, de care să mă pot agăța cu unghiile, chiar dacă se rupeau, chiar dacă îmi curgea sânge pe mâini. Aveam nevoie de ceva. Aş fi vrut măcar să știu unde să îl caut. Am făcut-o în toate locurile posibile.

Dimineața, am ieșit să cumpăr morcovi. Picioarele mi s-au făcut ca de ceară, iar capul mi s-a aprins. Am simțit că nu pot ajunge acasă, unde aveam să-mi găsesc urma oaselor în fotoliu și paharul cu vitamine dizolvate, care îmi făcea mâinile să tremure atunci când încercam să mă conving să îl spăl.

Stau în fața ușii cu cheile în mână și-mi doresc să nu fie ale mele. Îmi imaginez că le-am găsit uitate pe o bancă, iar acum mă aflu în această clădire ca să îi pot înapoia cheile proprietarului. Deschid ușa și în întuneric pot observa umbra vaselor murdare și pătura ruptă care acoperă fotoliul. Îl compătimesc.

Am ajuns acasă și nu am cumpărat morcovi. Mâine o să spăl paharul cu vitamine și am să cumpăr și morcovi, și detergent de vase, și o pătură nouă. Astăzi o să sting becul și nu o să mai văd nimic.

 

Nicoleta Andreea Micu
Nicoleta Andreea Micu are 19 ani și a absolvit liceul în Alexandria, un oraș micuț din Teleorman. Acum este studentă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București. Cât despre scris, o face de când era copil, în cea mai mare parte doar pentru ea, și atunci ca și acum, fiind prima oară când un text de ale ei este publicat. În orice scrie, caută mereu o senzație de căldură și confort, susținând că simte totul visceral când scrie, de parcă i-ar ieși prin pori.

Ceața și plăsmuirile ei

În acea dimineață, ca în oricare alta, Simon ieși la pescuit. Vâsli până în mijlocul lacului, privind cu împăcare cum ceața de deasupra apei fugea-n stânga și-n dreapta, cu fiecare lovitură de vâsle. Înaintea sa, arcuit ca un cerc, era malul, iar din el se ridicau...

Unicu și Unica

Urc repede scările, urmată de un miros strident: varză călită plus umezeală de bloc. Ajung la etajul patru și sun la sonerie de vreo câteva ori până să-mi deschidă. - Scuze, mamă, dar știi că eu aud mai greu, era și televizorul pornit pe sport, în sufragerie. Mă așez...

Întâlnirea de douăzeci de ani

Tot ce își dorea de la acea zi de mai era să scape cu bine. Să nu fie demascat. De-ar descoperi un truc care să-l ferească de violența acuzațiilor, și-a spus, verificându-și nodul de la cravată în oglindă. Dar știa că ar fi imposibil. Spera doar ca scena să nu devină...

Semnalul

La început, când abia venise, îi plăcea mult să privească oamenii....

N-am reținut chiar tot de-acolo

Țin minte c-am ajuns la ora zece pe peronul din Costinești. Asfaltul...

Cum să faci un nod

Se dedică lui Augusto Monterroso, autorul Dinozaurului. „Când s-a...