Tamara avea o bicicletă roșie, mică, dar funcțională și suficient de iute pentru orgoliul ei de exploratoare a cartierului. Ai mei reușiseră, prin nu știu ce relații obscure, să o procure. Meritase tot efortul. „Buburuza” – așa o alinta Tamara – trona mândră și lucioasă în mijlocul sufrageriei și nu se voia atinsă decât de stăpâna ei. Rareori mă încumetam să-i ating ghidonul, pe furiș, cu mâini transpirate, tremurânde. Răceala lui îmi pedepsea curiozitatea și mă făcea să cred că „Buburuza” nu mă vrea.

Nu înțelegeam de unde penuria de biciclete. Le exportam și pe ele? Sau, în România comunistă, nu erau necesare? Prea multă distracție strica moralul pionierilor și uteciștilor? Deși, pentru mine, nu știu dacă ar fi fost atât de distractiv. De la bun început, cu toată silueta mea atletică – ce îi inducea și pe ai mei în eroare și le fabrica iluzia unui viitor de campioană – am fost un dezastru sportiv, cel puțin la gimnastică, sau tot ce avea legătură cu echilibrul. Metaforic și real, aveam probleme mari cu menținerea balanței, eram ori prea-prea, ori foarte-foarte. O ciclotimică exemplară. Nu e absurd că am ajuns în lumea liniară germană? Dar asta e o altă poveste.

Bicicletă oricum nu am primit, nu știu de ce, s-au epuizat relațiile sau entuziasmul meu nu a convins. Cred că, oricum, am răsuflat ușurată. Visătoarei de mine, mersul pe jos îi venea ca o mănușă. Eram o fricoasă, prințesă prevăzătoare din start. Așa cum Tamara, tot din start, pornise ca rebela carismatică și inventivă, dar curajoasă. Ca să minți era nevoie de curaj. Să spui adevărul, poate, nu necesita efort, grija la detalii, controlul mimicii, expresiei, memoriei. Povestea trebuia să fie credibilă și să rămână aceeași.

Tamara s-a bucurat și ea, rămânea vedeta cartierului.

Mi-am cumparat eu bicicleta, zece ani mai târziu, din bursa de studentă silitoare. Nu că aș fi devenit, dintr-odata, sportivă, ci datorită pasiunii mele pentru un biciclist narcisist. Ce fiasco a fost prima mea tură. Echilibrul … , el m-a împins într-o mașină și tot el era să mă ucidă. După alți zece ani, mi-a rupt meniscul, deși, sinceră să fiu, nu știu dacă balansul meu precar sau umbra unui partener dominant și neînțelegător era de vină. Sau amândouă.

Cu echilibrul m-am împrietenit treptat, i-am dat de înțeles că îl accept așa subțire și fragil cum este. Acum n-am treabă. Nu mai cad, merg în ritmul meu, pe calea mea, singură.