Tamara avea o bicicletă roșie, mică, dar funcțională și suficient de iute pentru orgoliul ei de exploratoare a cartierului. Ai mei reușiseră, prin nu știu ce relații obscure, să o procure. Meritase tot efortul. „Buburuza” – așa o alinta Tamara – trona mândră și lucioasă în mijlocul sufrageriei și nu se voia atinsă decât de stăpâna ei. Rareori mă încumetam să-i ating ghidonul, pe furiș, cu mâini transpirate, tremurânde. Răceala lui îmi pedepsea curiozitatea și mă făcea să cred că „Buburuza” nu mă vrea.

Nu înțelegeam de unde penuria de biciclete. Le exportam și pe ele? Sau, în România comunistă, nu erau necesare? Prea multă distracție strica moralul pionierilor și uteciștilor? Deși, pentru mine, nu știu dacă ar fi fost atât de distractiv. De la bun început, cu toată silueta mea atletică – ce îi inducea și pe ai mei în eroare și le fabrica iluzia unui viitor de campioană – am fost un dezastru sportiv, cel puțin la gimnastică, sau tot ce avea legătură cu echilibrul. Metaforic și real, aveam probleme mari cu menținerea balanței, eram ori prea-prea, ori foarte-foarte. O ciclotimică exemplară. Nu e absurd că am ajuns în lumea liniară germană? Dar asta e o altă poveste.

Bicicletă oricum nu am primit, nu știu de ce, s-au epuizat relațiile sau entuziasmul meu nu a convins. Cred că, oricum, am răsuflat ușurată. Visătoarei de mine, mersul pe jos îi venea ca o mănușă. Eram o fricoasă, prințesă prevăzătoare din start. Așa cum Tamara, tot din start, pornise ca rebela carismatică și inventivă, dar curajoasă. Ca să minți era nevoie de curaj. Să spui adevărul, poate, nu necesita efort, grija la detalii, controlul mimicii, expresiei, memoriei. Povestea trebuia să fie credibilă și să rămână aceeași.

Tamara s-a bucurat și ea, rămânea vedeta cartierului.

Mi-am cumparat eu bicicleta, zece ani mai târziu, din bursa de studentă silitoare. Nu că aș fi devenit, dintr-odata, sportivă, ci datorită pasiunii mele pentru un biciclist narcisist. Ce fiasco a fost prima mea tură. Echilibrul … , el m-a împins într-o mașină și tot el era să mă ucidă. După alți zece ani, mi-a rupt meniscul, deși, sinceră să fiu, nu știu dacă balansul meu precar sau umbra unui partener dominant și neînțelegător era de vină. Sau amândouă.

Cu echilibrul m-am împrietenit treptat, i-am dat de înțeles că îl accept așa subțire și fragil cum este. Acum n-am treabă. Nu mai cad, merg în ritmul meu, pe calea mea, singură.

 

Anca Soreanu (Krenn)
Anca Soreanu (Krenn) este ardeleancă, dar trăiește de mulți ani în Germania. Cu toate că visa să devină o cosmonaută poetă (a scris și câteva poezii), a devenit medic, că așa era la modă. Acum scrie doar în jurnalul personal. Pe „acasă” îl găsește în limba română și în muzică. Compune piese scurte și melancolice pe care le cântă, spre disperarea familiei, des, la pian.

Madrid

La aeroport, m-a întîmpinat același șofer al Instituției care mă așteptase și la Berlin, în urmă cu cîteva luni. În jur de 60 de ani, mic de statură, rontunjor, vioi, grizonat. Oare cum de reușesc băieții ăștia să mișune prin toată Europa? Cum de pot fi omniprezenți?...

Mama știe

Am cel mai lat guler cu broderie spartă din toată clasa. Alb imaculat, apretat, coboară până pe pieptarul sarafanului bleumarin. Stau lângă vecina mea de la etajul trei. Ea are pompoanele cele mai mari. Mie mama nu mi-a luat, a zis că nu-i plac, ce-i cu chestiile alea...

Antropologul

și-a lăsat cămașa pe marginea scaunului, iar acum așteaptă dezbrăcată până la brâu. Poate de aceea frigul a cuprins-o atât de rău în dimineața asta; e obișnuită cu el, nici nu-l mai simte, îl preferă de când se știe. O singură dată căldura a învăluit-o și atunci era...

Mercenar

Fumul se strecoară printre noi și urcă panta dealului pe care...

În creștere

Ambițios din fire, încerca din greu să prindă momentul, să-l înscrie...

Întâlnirea de douăzeci de ani

Tot ce își dorea de la acea zi de mai era să scape cu bine. Să nu...