La început, când abia venise, îi plăcea mult să privească oamenii. Însă puntea aceasta între două priviri lăsa prea mult loc: șanțurile nazogeniene pe care se așeza ușor o grimasă, vreun tip dubios ce începea s-o privească țintă până la coborâre, înghețând-o de spaimă, un bătrân de 80+ cum îi povestea de mama lui stewardesă – în ceruri, îi veni să râdă – care îi aduce bomboane și mille-feuille după fiecare călătorie. În fine, prea multe emoții stoarse inutil și stări care-i imprimau jumătate din zi, așa că încetase să mai privească. La fel ca orice formă de orbire, și aceasta, voluntară, îi dezvoltase un al șaselea simț. Un fel de umanitate, nu mutilată, ci adaptată urban. Acum putea să-i perceapă mai bine pe toți, bule difuze ce se clarificau treptat, luând o formă. Știa că și ei fac la fel. De multe ori, ca să-și testeze acest nou simț, se uita insistent pe geam, odată ce coborau, suprapunând imaginea peste ceea ce deja văzuse.

 

De data aceasta, femeia din fața ei îi cerea ajutorul. Nu, nu se-înșelase, cum crezuse la acea intersectare accidentală a privirilor, în scurta undă de intimitate măturată de jenă, care se creează uneori în autobuze, trenuri, vagoane strâmte, spații mici, cu necunoscuți puși față-n față. Femeia aceea chiar îi cerea cu disperare ajutorul.

Luminile pâlpâiau o dată la trei-patru secunde, potențând acea stare de așteptare care se așternuse peste toți. Cu câteva minute înainte, saxofonistul român, urcat de la aceeași stație cu ea, încă mai îndrăznea câteva acorduri. Grupul de italieni, jovial și foarte vocal, încerca să ghicească cine era killer-ul din vagon; guarda, potrebe essere il ragazzo con la rosa, spuse o tipă din dreapta, probabil mama fetiței cu luciu de buze sidefat și ghiozdan cu Stitch, pe varianta roz, arătând spre un japonez care-și derula storyurile. Acum se liniștiseră cu toții, amestec egal de respirații, din toate colțurile lumii, pe care marele oraș le ordona în ritmul său.

Își strânse instinctiv pumnul, simțind rizurile molatice ale tegumentului îmbibat de cremă (după clor, grijă la hidratare, câteva milisecunde de tinerețe-n plus pentru fiecare pas respectat, își spunea de fiecare dată după ce ieșea din bazin, goală de gânduri). Femeia o privea cu o mină crispată, fluidă, dilatându-și, parcă, ochii până la a-i ieși din orbite, ca la înec. Trecu rapid, din reflex, peste cele câteva relicve ținute în buzunar: firimituri apărute de niciunde, cardul de la metrou, un tichet cu reduceri de Black Friday, cheile încâlcite, un pachet de gumă, câteva monede și un rozariu de deget, pe care îl luase cu Mino de la o mănăstire din Alpi, vara trecută. Un fel de cod secret, au glumit atunci și au uitat să plătească. Nu era nimic util acolo. Începea să simtă o înăbușeală rece. Toată agitația aceea se condensa cumva în fiecare, apăsând ca un bilanț de final de drum. Îți venea să te gândești la ce făcuseși atâta timp în lume, sau la cei dragi, rămași acasă.

O zărise așezându-se cu câteva stații înainte și, încă de atunci, reușise să-i perceapă câteva trăsături: păr cărunt la rădăcină și tâmple, vase dilatate pe pomeți, ușor supraponderală, haine în culori închise și ponosite la tivuri și coate, un miros vag de parfum dulceag și condimente, care-i amintea de mătușile ei. Avea, probabil, câțiva copii deja mari, care-o luau la rost de la orice fleac și un soț tot mare, ce-o aștepta seara de la muncă. În acele minimale reveniri de curent electric, aducea a mască.

O preocupa mai ales un detaliu. Înghesuită în geam, femeia părea să-și împingă tot mai mult palma cu degetele îndoite în haina de fâș, descheiată. Poate o să aibă un infarct, se gândise. Îi veni în minte acea senzație de destrămare a lumii în timpul infarctului despre care citise cândva la un autor. (Și, imediat, tatăl ei; o fi simțit și el același lucru?) În fond, totul era cât se poate de posibil, la ordinea zilei, iar ea – sătulă de statistici pe tema asta. Și poate că femeia nici nu-și dădea seama că are ceva; intraseră, cumva, cu toții, într-un fel de destrămare a lumii, prin alternanțele acelea de beznă și curent electric, de moarte și viață.

Nu putea să mai stea așa. Încercă, de câteva ori, câte un ça va, madame?, tot mai pronunțat la fiecare pâlpâire de curent, alternând cu are you ok, madam?. Îi atinse bocancii, întinzându-se. Nu-i răspundeau decât ochii tot mai mari, aproape ficși, care nu păreau să mai vadă.

Se gândi: semnalul (dacă tragi de ăsta, vine nașu’ și ne dă jos, cu amendă, știa din copilărie, dar aici trebuia să vină conductorul, apoi ambulanța, îi vedea, deja, pe asistenți strecurându-se pe sub pământ până la ei, cu o targă și un defibrilator). Îl fixă pe cel de la jumătatea vagonului, lângă ușă. Încercă să treacă printre geamantanele depozitate pe culoar ale grupului de italieni, să se țină de scaune, să-și ceară scuze sacadat pentru orice atingere. Și, mai ales, să aștepte scurta iluminare pentru a mai face câte un pas. Călătorii păreau răpuși de statul acela forțat în ei, epuizați de liniște. Era aproape, tot mai aproape. Câteva priviri, dezmorțindu-se, o fixau întrebătoare. Ce intenție absurdă, stăteau oricum blocați de minute bune și în pană de curent, iar semnalul chiar asta ar fi făcut.

 

Începuseră să se miște cu toții. Vagoanele se urneau, unul după altul, ieșind din amorțeală. În începutul de forfotă, vocea înfundată a conductorului, ca de walkie-talkie defect, se auzea întrerupt, cerându-și scuze pentru pana de curent și întârziere. În câteva secunde, cu maximă viteză, trenul se apropia de stație. Stația ei. Se adunaseră deja oameni lângă ușă, împingându-se. Coborî mai mult forțat, încercând, de câteva ori, să privească în spate, peste capetele celorlalți. Acum, în lumini roșiatice, metroul reintra în beznă. Se scurseseră toți pe scările rulante, italienii și japonezul cu un trandafir, spre următoarea legătură.

Se așeză pe unul din scaunele acelea de plastic oranj, zgâriat, cu urme de cafea și blugi frecați. Își simți pulsul tot mai puternic și un început de grimasă de plâns, de dezgust, de groază infiltrându-i-se în toți porii. Acum știa sigur cine era killer-ul.

 

Diana Grigoraș
Diana-Cristina Grigoraș (n.1996) a absolvit dreptul și literele la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, iar apoi a urmat studii de master în domeniul juridic la Paris I și II. Locuiește în prezent în Franța.

Urzici moarte pentru tata

Privește cu mine. O fotografie tivită la mijloc, stăm așezați pe covorul de păpădie, mama, sora și eu, fiecare în altă poziție. Mama întinsă, picior peste picior, sora în fund, cu pantalonașii albaștri un pic ridicați, toată un zâmbet, eu gugulici, cu cotul stâng...

Ecouri

Nu-și dădea seama de ce apartamentul fusese atât de ieftin, dar își găsise, în sfârșit, propriul cămin, pe viață. Apoi, au început ecourile. Mai întâi, sunete ale acțiunilor ei trecute - o oală pe care o scăpase pe podeaua din bucătărie cu o zi în urmă, o ușă pe care...

Culoarea cerului

Era una din ultimele noastre zile liniștite. Sigur, pe vremea aia nu aveam de unde să știu asta, viața noastră curgea așa cum era, nici bună, nici proastă. Alex nu plecase cu gemenele din oraș și nici nu avea încă un motiv să o facă, nici măcar în glumă nu se gândise...

A murit Marilyn Monroe

Toată copilăria mi-a spus că, la ce deșteaptă sînt, învățătoare...

Tanța la ambasadă

Da, eu sunt Tanța Călărașu, domnu’ consul, nevasta lui Bică Șchiopu....

Confidențialitate

Aplicația îi arăta că pe card mai avea o sută și ceva de lei,...