Luni, la ora 07:36, Corina se apropie de primul magazin care îi iese în cale în drum spre muncă.

– Un pachet de Sobranie negru, vă rog.

Caută agitată prin buzunarele de la geacă, trece la cele de la blugi, nimic.

– Și o brichetă, vă rog, cea mai ieftină.

Iese, mulțumită, cu un pachet nou de țigări și rupe în grabă folia. Fumează întâia țigară a zilei. Nu e o fumătoare full-time, își ia un pachet pe lună, când îi e mai greu. Și îi e destul de des, dar rabdă. A fumat prima oară în liceu, la majoratul unei colege, și de atunci a decis că țigările ei preferate sunt Sobranie negru. Îi place mai mult numele decât gustul lor.

Până ajunge la librăria la care lucrează în timp ce în paralel face un master în Istorie, mai fumează una. Vrea să fie profesoară de istorie pentru că își dorește să rupă stereotipul că toate profele de istorie sunt niște scorpii naționaliste.

La 17:12, scapă din librărie și fumează iar o țigară. Respirația îi devine grea, dar trage adânc aer în piept, ca atunci când simte un atac de panică apropiindu-se și încearcă să nu se mai gândească la asta. Nu prea se îngrijorează de sănătatea ei, cu toate că petrece mult timp în capul ei, nu se gândește la problema asta. Ar putea fi de la fumat, sau de la câțiva ani de griji adunate în cutia toracică, despre care nu vorbește niciodată. Durerile în piept sau în abdomen ori urmele de arsuri de pe coapse de la țigări nu o alarmează, nici nu își pune întrebarea care sunt rădăcinile durerii. Are grijă de ea într-un mod distructiv. Știe care e limita și nu îndrăznește să o încalce. Își face rău doar atât cât să se pedepsească, nu să i se facă și mai rău după.

Marți și miercuri nici nu s-a atins de pachet. L-a uitat în geaca de denim, la care renunțase pentru că era deja prea cald. Joi, o colegă de la librărie i-a propus să meargă în pauză să-și ia o cafea. Țigara este complementară cafelei, așa că epuizează două țigări în timp ce ascultă dramele de cuplu ale colegei. Discuțiile astea o seacă de energie, uneori are impresia că singurul ei rol în toate prieteniile ei e de a asculta și de a absorbi problemele celorlalți, ca un burete. Ascultă, atât, nu zice nimic. Dar, cumva, e o prietenă extraordinară, pentru că oamenilor chiar le place să fie ascultați.

Restul după-amiezii aranjează rechizite școlare și cărți de colorat. Când s-a angajat aici, credea că va sta toată ziua printre Austen și Brontë, dar rafturile printre care se află în fiecare zi sunt mai mult cu reviste cu articole despre vedete de mâna a patra, care au slăbit cu 10-20 de kile sau alte platitudini de cancan.

Seara, deschide larg geamul garsonierei de la etajul 9, pe care o închiriază de la o prietenă de familie, și își aprinde ultima țigară pe ziua respectivă. Are vedere spre blocul de alături, mai exact spre centrul social „Împreună”, și observă oamenii, care adeseori se ceartă, alteori dau muzica la maximum și mai și strigă la ea, când o observă. Dar nu o intimidează. Se întreabă ce îi ține „împreună”, sărăcia? Disperarea? Sistemul, care nu îi ajută?

Se întoarce vineri din oraș pe la 23:42. Prietenele i-au fumat aproape întregul pachet. E în regulă, oricum voia să scape de el. Și-a lăsat o ultimă țigară ca să termine povestea pachetului ăsta, așa cum ai termina un capitol prost din viața ta.

„Nu îmi găsesc bricheta. Sigur mi-a luat-o cineva. Sau am uitat-o eu, ca de obicei, pe masă. Am mintea vraiște. Oare pot să mi-o aprind la aragaz?”

Încearcă primul ochi. Nu merge. Se grăbește să îl încerce pe al doilea. „La naiba!” Se frige, dar merge și trage un fum cu lăcomie. Se îndreaptă spre geam. Țigara o ține fix cât să asculte 2 piese de-ale lui Jeff Buckley. Caută scrumiera, închide fereastra, se pune în pat.

Adoarme aproape instantaneu. Dar primul ochi de la aragaz e încă deschis.