Merge repede și gâfâie, pe drumul de munte, se împiedică în gropi și inspiră cu putere aerul rece și tăios. Nu vede decât înainte. Nici nu mai are de ales. Ce-ar putea ea să facă acum, când e deja trecut de două sau trei noaptea, îi e mai teamă că or să o mănânce lupii decât că o să se rătăcească sau că n-o să ajungă nicăieri. Aici, în buricul pământului, adică cele trei sate înconjurate de munți, în care ea și toate neamurile ei și-au petrecut toate zilele, unde nu-i nicăieri și nici timpul nu trece, oamenii știu bine că umblă lupii prin părțile astea și nu circulă niciodată noaptea. Nu doar lupii, ci și strigoii și toate ciumele lumii umblă, așa că se baricadează în casele lor, unde-i întuneric, frig și ziua, și vara. Ea știe, dar uite-o noaptea afară, îmbrăcată ca vai de capul ei, dă în toate gropile. Și totuși, ce să facă? Nu mai are nimic de ales. Cum n-a avut nici când au dus-o ai ei la nuntă la Veronica lu` nea Lilică, să mai iasă și ea în lume, să mai vadă oameni, că prea e sălbatică. Așa i-au zis. I se făcuse somn, s-a pus cu capul pe masă, iar maică-sa a certat-o, că o face de rușine în sat. Apoi a venit hăndrălăul și-a chemat-o la dans. I-a spus că nu știe să danseze, dar el a vrut să stea de vorbă. A chemat-o afară, să se audă mai bine. Ea a acceptat, într-un final, dar l-a rugat să rămână sub becul de la colțul casei, ca să fie văzuți. A întrebat-o dacă poate să o sărute. El avea douăzeci și doi de ani, ea doar treișpe. S-a opus, dar a tras-o mai deoparte, după șură. A vrut să o violeze și ea a început să urle cât a putut de tare, până a auzit-o taică-su, și-a venit. Ea s-a bucurat, dar taică-su a început să zbiere că e o panaramă. De-atunci n-a mai avut de ales. Acasă s-a încuiat în cămară, taică-su cum urla ca buhaiul, că o omoară, că l-a făcut de râs, că-i o curvă. Maică-sa s-a pus în ușă, plângând, rugându-l să o omoare pe ea. Taică-su a plecat, dar tot îl auzea cum rage. Ce bine de el că, de acolo, din buricul pământului, nu te aude nimeni și poți să urli cât vrei, că nu pățești nimic. Și ce rău de ea, că n-are cine să o ajute. Merge înainte și se împiedică, cu gândul la cămară, cum a stat acolo până s-a făcut liniște, apoi a fugit cât a văzut cu ochii. Se teme de lupi, n-a văzut niciodată vreunul, dar îi aude, de la marginea pădurii. Când trece pe lângă cimitir, își amintește o poveste pe care i-a zis-o bunică-sa, cum vara, căldărarii legau ploile ca să poată să-și lucreze la ceaune și la oale. Și-o imaginează pe bunică-sa fată mare, mergând dezbrăcată în cimitir, la miezul nopții, fără să știe nimeni, zicând Tatăl Nostru în gând, smucind o cruce de lemn ca apoi să o arunce pe pârâu, să vină ploile. Știe că bunică-sa n-a făcut niciodată așa ceva. Își amintește cât de înrăiți i-a văzut pe oamenii ăștia, cum pot să fie și mai aprigi decât îi știe ea; le e ciudă pe căldărari că vin din țările calde și au văzut lumea, nu-s legați de pământul unde s-au născut. Ea ar fi fugit cu ei, dacă nu era iarnă și ar mai fi fost aici. Dar acum nu-i mai rămăsese decât să meargă înainte. După cum bate luna, pare că a ajuns la capătul drumului, la singurul bordei care există în fundul pârăului. Chiar aici stă Muma Pădurii, vede lumină înauntru, apoi, prin geamul mic și strâmb, că dânsa nu doarme; bate la ușă, iar când i se deschide, zice dintr-o suflare: „Ia-mă să stau cu tine, să am grijă de bordeiașul tău și am să-ți culeg plante pentru leacuri și vrăji, iar când o veni vremea, am să-ți iau eu locul”. Muma Pădurii îi zâmbește, cu zâmbetul ei de Muma Pădurii, și o cheamă înauntru.