Luna părea că se sprijină de coșul de pe acoperișul casei vecine, ca o pizza quattro formaggi potrivit de coaptă, exact cum îi plăcea lui pe vremea când avea voie să mănânce așa ceva. Nu putea dormi, nimic de făcut. Lătrau niște câini undeva, spre oraș, dar nu asta era problema. În dormitor, dacă închideai fereastra, nu străbătea nici cel mai mic sunet de-afară. Nu-i treziseră sirenele pompierilor când luase foc magazinul cu de toate al lui Ciope, aflat la câteva case mai departe, spre colțul străzii. Aflaseră despre eveniment de-abia în dimineața următoare, după ce o întrebaseră pe doamna Chiriță dacă văzuse cumva cine călcase în picioare arțarul japonez plantat de ei în primăvară, în decupajul din trotuar.

– Nu vii la culcare?

– Nu, mai stau puțin.

– Ai să te îmbolnăvești!

– N-aș crede, e încă plăcut.

Emilia se întoarse cu jacheta verde, rămasă de la Vladimir, i-o puse pe umeri și-l sărută în creștetul capului, acolo unde începuse să i se rărească părul.

– Ai legume în cuptor și piept de curcan în frigider, dacă ți-e foame, zise ea înainte să plece.

Nu-i era. Și dacă i-ar fi fost, tot n-ar fi mâncat la o oră atât de târzie. Strivi țigara în scrumieră, se ridică în picioare, îmbrăcă jacheta și se îndreptă spre poartă. Întotdeauna îi plăcuse să meargă. Dar să meargă, nu să se plimbe. Îi făcea bine, îi dădea impresia că are un țel, că se îndreaptă spre un loc unde e așteptat sau măcar are ceva de dus la bun sfârșit.

Ieși pe poartă și o luă la stânga, spre câmpul în care se înfunda strada. Câinii încetară să latre. Nu-și auzea nici măcar pașii. Emilia remarcase prima că, spre deosebire de ceilalți, el nu scotea niciun sunet când mergea pe piatra spartă mărunt. „Pășești ca o pisică”, concluzionase ea. „Ca un motan, vrei să spui”, o corectase el, ca de obicei. În tinerețe nu putea suporta năravul ăsta al lui, dar, cu timpul, se obișnuise; la fel cu tăcerile îndelungate.

De la o vreme, îi stăruia în minte ideea că nu mai avea mult de trăit. Auzise la radio că, în România, speranța de viață la bărbați n-ar depăși 70 de ani. De ce-ar fi el excepția? În plus, își dorea să moară înaintea Emiliei. Nu suporta singurătatea. Nu era o fire sociabilă, dar îi plăcea să știe că mai e cineva în casă. Toți trei copiii se risipiseră prin lume. Elena la Valencia, Vladimir hăt, tocmai la Boston, iar Simona într-un orășel din Finlanda, al cărui nume nu putea nici măcar să-l pronunțe, darămite să-l rețină. Veneau acasă de Crăciun, pe rând, câte unul în fiecare an. Se vorbiseră, pesemne, și stabiliseră un program, deși nu voiau să recunoască asta față de părinți.

Câinii începură să latre, parcă mai aproape, deși el se îndepărta de oraș. Trecuse de mult de ultimul stâlp de iluminat, dar luna strălucea atât de puternic încât se putea ușor deosebi culoarea florilor de pe câmp.

Îi mersese bine în viață, n-avea de ce să se plângă. Avusese parte de o slujbă stabilă, colegii îl apreciaseră, cel puțin la modul declarativ, căsnicia se menținuse într-un echilibru rareori deranjat, iar copiii, iată, se descurcau de minune. Depășise crizele de tot felul, aproape fără efort. Nimic nu-l doborâse.

Ar fi fumat o țigară, dar își uitase pachetul pe masă. Poate că venise vremea să se lase. O adiere ușoară îi aduse mai aproape zgomotul mașinilor de pe șoseaua din apropiere. Când se mutaseră acolo, nu era decât o potecă peste câmp. Realiză dintr-o dată că era mai bătrân decât fuseseră părinții lui vreodată. Tatăl dispăruse în vâltoarea revoluției din ’89, fără să i se găsească vreodată trupul. Plecase într-o delegație la Timișoara cu câteva zile înainte. Nu împlinise încă 40 de ani. Mama mai trăise cât să-l voteze pe Iliescu și a treia oară. Inima i se oprise în preziua celui de-al doilea tur. Când o găsise prietena de la șase, așezată în fotoliul pe care rareori îl mai părăsea, la televizor erau anunțate rezultatele alegerilor.

Un nor acoperise luna și își dădu seama că nu mai vedea pe unde merge. Adierea se oprise, astfel că putu auzi animalele apropiindu-se prin ierburile înalte care mărgineau poteca tot mai îngustă. Când întoarse capul, primul câine era în plin salt; îi simți, aproape imediat, colții în pulpă. Înainte să-și piardă cunoștința, îi trecu prin cap că nu trimisese indexul la furnizorul de curent electric, iar Emilia nu știa cum să facă asta.

Soția îl identifică la morgă după hemangiomul în formă de căpșună de pe omoplatul stâng. Și după textul gravat pe verighetă. Fața îi era de nerecunoscut. Cineva îi dădu femeii un șervețel de hârtie în care să-și sufle nasul. Văzu în treacăt că pe el scria ,,Natalia și Mihai, 50th Anniversary ”. Se gândi că ei ar fi urmat să sărbătorească în iunie, doar 30.

La înmormântare veniră amândouă fetele. Sincer vorbind, ele se ocupară de tot. Soțul danez al Elenei se arătă încântat de colivă și uimit de obiceiurile locului. La ei erau mult mai simple lucrurile astea. Vladimir sunase ca să-i spună că-i fusese peste putință să schimbe biletele de avion luate din timp pentru Crăciun. În săptămâna dinaintea zborului, la Boston avea să ningă ceva de speriat.