Luna părea că se sprijină de coșul de pe acoperișul casei vecine, ca o pizza quattro formaggi potrivit de coaptă, exact cum îi plăcea lui pe vremea când avea voie să mănânce așa ceva. Nu putea dormi, nimic de făcut. Lătrau niște câini undeva, spre oraș, dar nu asta era problema. În dormitor, dacă închideai fereastra, nu străbătea nici cel mai mic sunet de-afară. Nu-i treziseră sirenele pompierilor când luase foc magazinul cu de toate al lui Ciope, aflat la câteva case mai departe, spre colțul străzii. Aflaseră despre eveniment de-abia în dimineața următoare, după ce o întrebaseră pe doamna Chiriță dacă văzuse cumva cine călcase în picioare arțarul japonez plantat de ei în primăvară, în decupajul din trotuar.

– Nu vii la culcare?

– Nu, mai stau puțin.

– Ai să te îmbolnăvești!

– N-aș crede, e încă plăcut.

Emilia se întoarse cu jacheta verde, rămasă de la Vladimir, i-o puse pe umeri și-l sărută în creștetul capului, acolo unde începuse să i se rărească părul.

– Ai legume în cuptor și piept de curcan în frigider, dacă ți-e foame, zise ea înainte să plece.

Nu-i era. Și dacă i-ar fi fost, tot n-ar fi mâncat la o oră atât de târzie. Strivi țigara în scrumieră, se ridică în picioare, îmbrăcă jacheta și se îndreptă spre poartă. Întotdeauna îi plăcuse să meargă. Dar să meargă, nu să se plimbe. Îi făcea bine, îi dădea impresia că are un țel, că se îndreaptă spre un loc unde e așteptat sau măcar are ceva de dus la bun sfârșit.

Ieși pe poartă și o luă la stânga, spre câmpul în care se înfunda strada. Câinii încetară să latre. Nu-și auzea nici măcar pașii. Emilia remarcase prima că, spre deosebire de ceilalți, el nu scotea niciun sunet când mergea pe piatra spartă mărunt. „Pășești ca o pisică”, concluzionase ea. „Ca un motan, vrei să spui”, o corectase el, ca de obicei. În tinerețe nu putea suporta năravul ăsta al lui, dar, cu timpul, se obișnuise; la fel cu tăcerile îndelungate.

De la o vreme, îi stăruia în minte ideea că nu mai avea mult de trăit. Auzise la radio că, în România, speranța de viață la bărbați n-ar depăși 70 de ani. De ce-ar fi el excepția? În plus, își dorea să moară înaintea Emiliei. Nu suporta singurătatea. Nu era o fire sociabilă, dar îi plăcea să știe că mai e cineva în casă. Toți trei copiii se risipiseră prin lume. Elena la Valencia, Vladimir hăt, tocmai la Boston, iar Simona într-un orășel din Finlanda, al cărui nume nu putea nici măcar să-l pronunțe, darămite să-l rețină. Veneau acasă de Crăciun, pe rând, câte unul în fiecare an. Se vorbiseră, pesemne, și stabiliseră un program, deși nu voiau să recunoască asta față de părinți.

Câinii începură să latre, parcă mai aproape, deși el se îndepărta de oraș. Trecuse de mult de ultimul stâlp de iluminat, dar luna strălucea atât de puternic încât se putea ușor deosebi culoarea florilor de pe câmp.

Îi mersese bine în viață, n-avea de ce să se plângă. Avusese parte de o slujbă stabilă, colegii îl apreciaseră, cel puțin la modul declarativ, căsnicia se menținuse într-un echilibru rareori deranjat, iar copiii, iată, se descurcau de minune. Depășise crizele de tot felul, aproape fără efort. Nimic nu-l doborâse.

Ar fi fumat o țigară, dar își uitase pachetul pe masă. Poate că venise vremea să se lase. O adiere ușoară îi aduse mai aproape zgomotul mașinilor de pe șoseaua din apropiere. Când se mutaseră acolo, nu era decât o potecă peste câmp. Realiză dintr-o dată că era mai bătrân decât fuseseră părinții lui vreodată. Tatăl dispăruse în vâltoarea revoluției din ’89, fără să i se găsească vreodată trupul. Plecase într-o delegație la Timișoara cu câteva zile înainte. Nu împlinise încă 40 de ani. Mama mai trăise cât să-l voteze pe Iliescu și a treia oară. Inima i se oprise în preziua celui de-al doilea tur. Când o găsise prietena de la șase, așezată în fotoliul pe care rareori îl mai părăsea, la televizor erau anunțate rezultatele alegerilor.

Un nor acoperise luna și își dădu seama că nu mai vedea pe unde merge. Adierea se oprise, astfel că putu auzi animalele apropiindu-se prin ierburile înalte care mărgineau poteca tot mai îngustă. Când întoarse capul, primul câine era în plin salt; îi simți, aproape imediat, colții în pulpă. Înainte să-și piardă cunoștința, îi trecu prin cap că nu trimisese indexul la furnizorul de curent electric, iar Emilia nu știa cum să facă asta.

Soția îl identifică la morgă după hemangiomul în formă de căpșună de pe omoplatul stâng. Și după textul gravat pe verighetă. Fața îi era de nerecunoscut. Cineva îi dădu femeii un șervețel de hârtie în care să-și sufle nasul. Văzu în treacăt că pe el scria ,,Natalia și Mihai, 50th Anniversary ”. Se gândi că ei ar fi urmat să sărbătorească în iunie, doar 30.

La înmormântare veniră amândouă fetele. Sincer vorbind, ele se ocupară de tot. Soțul danez al Elenei se arătă încântat de colivă și uimit de obiceiurile locului. La ei erau mult mai simple lucrurile astea. Vladimir sunase ca să-i spună că-i fusese peste putință să schimbe biletele de avion luate din timp pentru Crăciun. În săptămâna dinaintea zborului, la Boston avea să ningă ceva de speriat.

 

Dănuț Ivănescu

Dănuț Ivănescu s-a născut în 1964 în Ploiești, unde trăiește și acum. Consideră că a debutat în 1992 în Jurnalul SF, de care s-a simțit profund legat până la dispariția acestuia. I-au apărut texte în publicații precum Astra, Lumi Virtuale, Steaua și în diverse antologii, printre care Motocentauri pe Acoperișul Lumii (Karmat Press, 1995), Antologia science-fiction Nemira '94, Antologia science-fiction Nemira '96, Iubiri subversive - Cele mai bune povestiri 1997 (Allfa, 1998),  România S.F. 2001 (ProLogos, 2001), New Weird (Millennium Press, 2008), Millennium fantasy & science fiction (Millennium Press, 2009). În 2021 publică primul volum personal, Palimpsestul de la Colina cu Apendice (Vasiliana ‘98).

Între 1995 și 2007 a îngrijit, editat și/sau semnat mai multe volume dedicate fenomenului rock/metal, iar în perioada 2000-2009 a editat revista Heavy Metal Magazine.

În februarie 2025 îi va apărea al doilea volum, Blandiana - cronica ascunsă. În prezent lucrează la al treilea, în notă minimalistă.

Doi derviși roșii

Era pe canapea, cu genunchii la piept şi capul sprijinit de ei. Am crezut că adormise aşa, pentru că nu s-a mişcat când am intrat. — Ai uitat să-nchizi uşa, i-am strigat. De la noi cobora...? Am lăsat sacoşele jos şi m-am dus la ea. — Ce faci acolo? — O urmăresc. M-am...

Campanie

Dacă este să urăsc vreun cuvânt în viață este cuvântul „campanie". Îl știu de la taică-miu, care la rândul lui îl știa de la bunică-miu. Campanie. Poate pentru alții înseamnă multe lucruri, dar pentru noi a însemnat dintotdeauna un singur lucru. Campania agricolă. De...

Mîine moare tata

Se trezise cu un zumzet în cap de parcă ar fi fost locuit de colonii întregi de viespi. Mîine moare tata, își aminti, și un fior de greață și oroare îi scutură întreg corpul. Se ridică cu greutate din pat și se tîrî împiedicat spre cafetieră. Îi trecu prin cap că nu e...

Tanța la ambasadă

Da, eu sunt Tanța Călărașu, domnu’ consul, nevasta lui Bică Șchiopu....

Ca noi toate

Există, în Piața Obor, o zonă cu muzică ușoară veche, oameni care...

Reveranda

Mai știi tu, dragă frate, când preotul, bunicul nostru, ne-a...