Eram acolo ca să apăr circuitul fiindcă, de câteva zile, nu mai vorbisem cu Ramo, iar asta presupunea slăbiciune în sistem. Îmi închipuiam că trăiește cu tutun ieftin, din ăla amestecat cu hârtie perforată, fără mâncare de acasă și, în general, fără un leu în buzunar. Se mai întâmplase. Perioade din astea fără sens și fără sursă, când spargi semințe ca o mașinărie, simți gustul de sare și parcă ți se face soare în creier că urmează miezul, dar toate-s numai coji, știi la ce mă refer?
Așa că am intrat în cămin la Kogălniceanu, pregătită să intervin. Am trecut de paznicul din spatele geamului, înfofolit într-o geacă bej. Era gata să ochească orice corp intrus care urma să perforeze urechea internă a căminului, unde era cald și mirosea a mâncare de cartofi; sau a pâine pe punctul să putrezească, să împrăștie ciuperci mici și albastre, iar prin asta să distrugă tot, așa cum face orice putere nevăzută – te ia cu frumosul. Am ajuns la ușa lui Ramo, dar am mers mai departe, până în capătul holului, unde stătea pe vine lângă calorifer, cu vreo câțiva băieți din alte camere; își pasau un cui, iar deasupra lor zburau, cu viteză foarte mică, niște musculițe amețite.
I-am zis de circuit, dar, cum părea să nu-i stea mintea la asta, am zis bine, hai că mai aștept, sigur își revine ea. Ne-am luat niște beri și le-am băut pe terasa unuia dintre băieți, am vorbit tare și-am făcut tot felul de poante, apoi am băut vin, pe care l-am găsit în spatele unui frigider, după care m-am dus prin camere să fac scandal și să mă răzbun. În capul meu se cristalizaseră mai bine niște gânduri, știi cum e. Eram gata să consolidez coaja, să pară o sămânță mare care ține în ea un miez fix cât China, ca să fie șocul mai mare când nu e nici țipenie de miez înăuntru. Dacă circuitul se topise ca o musculiță cu drog în ea, măcar să nu mai lase nicio urmă la explozie. Să dispară cu tot cu rămășițe, asta era în capul meu, în timp ce mă luam de alții pe holuri, intram în camere să cer furculițe, trânteam rucsacuri pe paturi, formam cocoloașe de pâine cu mucegai și le aruncam de la balcon, împreună cu tricouri.
Iar în tot timpul ăsta, Ramo se ruga de mine să mă potolesc, că mă dau ăștia afară; își cerea scuze într-una, ofticată că o făceam de rahat. La un moment dat m-am dus la baia comună de pe hol, unde chiar mirosea a rahat, dar am ieșit de acolo cu alte idei și m-am apucat imediat de treabă. Am găsit o găleată și am umplut-o cu apă de la robinetul unui duș. După ce-am văzut că presiunea e proastă, am mai pus o găleată de rezervă la alt robinet, apoi le-am luat pe rând și le-am azvârlit peste wc-uri, oglinzi, inclusiv peste ușile de duș, fix din prag, de unde aveam un unghi bun spre mizerie, per total.
Aruncam cu putere. Ramo trăgea cu o mână de găleată, iar în cealaltă ținea un corn pe care-l pescuise între timp și din care mânca cu poftă. Apa n-avea nicio șansă să țină pasul cu mine, nu apuca să se scurgă fiindcă eu tot umpleam gălețile și refăceam nivelul, până când Ramo mi-a arătat că se scursese pe hol. Inundasem și venea paznicul să verifice, Ramo mi-a urlat să mă opresc și, într-un moment de oboseală asta am și făcut, m-am oprit.
Am mai băgat o bere, am pus capac și la circuit, se alesese praful de tot, dar colega lui Ramo încuiase ușa, așa că am dormit într-un pat supraetajat la cineva în cameră; înainte să închid ochii, am auzit cum se scurge niște apă în cameră, iar asta m-a făcut să-mi dau seama că rămăsesem și fără circuit și fără apărare, cu coaja făcută ferfeniță. M-am întors la baie, unde apa îmi ajungea până la glezne și am văzut-o pe bunică-mea care are un singur picior bun și, din cauza asta, pe celălalt îl târăște de când se știe. Se îndrepta spre mine ca o sirenă, așa că am fugit la parter, să chem panznicul, de frică să nu mă tragă și pe mine în adâncul oceanului, de unde venise.