Urc repede scările, urmată de un miros strident: varză călită plus umezeală de bloc. Ajung la etajul patru și sun la sonerie de vreo câteva ori până să-mi deschidă.

– Scuze, mamă, dar știi că eu aud mai greu, era și televizorul pornit pe sport, în sufragerie.

Mă așez pe un colț de fotoliu să mă descalț, observ vaza de la oglinda din hol și o întreb, nedumerită:

– Unica, dar ce-i cu florile astea?

– Măi, Leandra, parcă nu știi că nu trece zi de aprilie în care Unicu să nu-mi aducă o floare, ba mai mică, ba mai mare. Doar ce le-am primit pe astea.

Când ești mic și poreclești toate vietățile din jurul tău, ți se pare că lumea și creativitatea se țin de mână, că sunt cele mai bune prietene, doar ale tale. Te crezi regele cuvintelor, deși consoanele îți sunt inamici. Așa le-au rămas numele bunicilor mei, fără consoană de început: Unicu și Unica. Așa au continuat să fie inclusiv unul pentru celălalt.

Ne așezăm pe canapeaua din sufragerie și Unica scoate, din sertarul de lângă televizor, un album, din care amintirile stau îngrămădite la coadă, să iasă. E activitatea noastră preferată. Cât lasă mâncarea la încălzit, revizuim povești care par, la prima vedere, scenarii inventate de regizori la un al doilea pahar de vin. Scoatem din folie fiecare poză și o dezbrăcam de secrete. În mâinile Unicii, cele alb-negru prind o tentă de culoare.

Unicul nu era ușor de reperat, „trebuia să facă toate pozele, să surprindă pe toată lumea și uita să mai apară. Dacă nu era el, la ce ne uitam noi acum, măi Leandra?!”

Cum stătea așa, sprijinită de colțar, Unica începea iar să-mi depene cum îmi spunea mereu Unicul povești, înainte de culcare. Îmi povestea despre părinții lui, respectiv străbunicii mei, terminând mereu cu „și-așa au încălecat pe-un cal alb la apus și-au părăsit satul natal.” Detaliile astea sunt ca niște noduri mici, croșetate cu ața unei linii cronologice pe marginea unei amintiri.

Și acum, când trec pe lângă o tufă de Regina nopții, mă gândesc cum stăteam cu Unicul să le admirăm. Mă lăsa să cred că erau chiar niște prințese în cămăși de noapte albe, prea timide să-și arate farmecul în timpul zilei și de aceea umblau seara, bezmetice, prin parcul nostru; că, într-o zi, o să ajung și eu o prințesă îmbrăcată în cămăși din flori iar, astfel, o să ne lase Unica afară până mai târziu. Niște dorințe de copil, dar și acum aștept ca ele să devină realitate.

Lui îi datorez și faptul că, la grădiniță, eram singura care știa deja că fructul stejarului e ghinda, nu stejara. Nu m-am putut abține să nu mă laud tuturor colegilor cu ce colecție aveam eu și Unicul acasă, direct de la sursă.

Unica își aduce aminte, deodată, de tocănița de pe aragaz. În timp ce se repede să pună apă la fiert de-o mămăligă, îi cere sitei, care i-a cernut mălaiul, să-i cearnă și tinerețea înapoi. Aleargă în cămară după o caserolă în care să-mi pună mâncare la pachet, apoi mă anunță că îl trezește și pe Unicul din somnul de amiază, să-și ia la revedere. Iar eu, de fiecare dată, încerc să-i aduc aminte, cu o grijă ca de porțelan, că nu are pe cine să mai trezească. Că florile sunt în vaza aia de acum două primăveri.