Am cel mai lat guler cu broderie spartă din toată clasa. Alb imaculat, apretat, coboară până pe pieptarul sarafanului bleumarin. Stau lângă vecina mea de la etajul trei. Ea are pompoanele cele mai mari. Mie mama nu mi-a luat, a zis că nu-i plac, ce-i cu chestiile alea imense, de nu se vede nici copilul de ele? Sunt multe fete cu pompoane, eu sunt mândră că mama mea știe mai bine ce e frumos și ce nu.

Avea emoții mai mari ca mine venind spre școală. M-a ținut de mână tot drumul și, deși am tot vorbit, știam că nu e atentă. Uneori mai cade pe gânduri, mai ales în clipele importante, parcă o cuprinde o tristețe și devine tăcută. Apoi se ia cu altele, îmi dă ceva de făcut sau mă strânge-n brațe de-mi ia aerul. Mi-e teamă să o văd tristă, așa, din senin, dar cine știe ce-o fi în capul adulților, parcă numai griji își fac. Hai, mami, mai repede, să nu întârziem. Oare e frumoasă clasa, e drăguță doamna?

Pe bancă văd un teanc de cărți legate cu panglică roșie. Alături stă un ecuson cu un boboc de rață. Pe misterioasa tablă neagră sunt desenate flori colorate și scrise câteva cuvinte cu litere rotunde și codițe întortocheate. Un munte de flori, majoritatea garoafe, împachetate în staniol, acoperă catedra. Doamna noastră învățătoare e cea mai impunătoare. Încă n-am văzut o femeie care să stea cu spatele atât de drept, cu fruntea așa de sus. E impunătoare, dar nu și înfricoșătoare.

Ne urează bun-venit la școală și ne întreabă ce poate însemna un boboc. Fluturăm furibund mâinile să-i răspundem, deja știm de la grădiniță că se ridică două degete înainte să vorbești în clasă, dar nu și că trebuie să aștepți să ți se dea cuvântul. Se aud, deodată, boboc de rață, boboc de gâscă, boboc de trandafir, boboc de garoafă, boboc de ghiocel. Doamna ne oprește avalanșa de răspunsuri și ne spune că noi suntem bobocii, la început de drum cu școala, cel mai minunat și important lucru din viața copiilor. Vom învăța și prin asta ni se va deschide întreaga lume.

O cred și îi sorb cuvintele. Cea mai impunătoare femeie pe care am văzut-o până acum e în fața mea să-mi confirme că lumea poate fi a mea, că pot face orice, că niciun vis nu e prea departe, totul e să învăț din cărțile legate cu panglică roșie. Am emoții, abia aștept să o deschid pe cea de deasupra, pe care știu că scrie Abecedar. Acolo e secretul, cheia care îmi va deschide toate porțile. Dar Doamna nu ne lasă să ne pierdem atenția răsfoind paginile colorate. Nu, astăzi doar vorbim, ne cunoaștem, de mâine ne apucăm de treabă. Dragi părinți, seara facem și prima ședință. Iar acum, haideți să mergem în fața școlii să facem poze.

Uite, am încă pozele din prima mea zi de școală. Tata făcuse rost, nu știu cum, de un aparat Polaroid. În instantaneele astea prost încadrate se vede forfota din curte, cu zâmbete și brațul mamei pe umărul meu. Ies instant pozele, dar se decolorează ușor, contururile se pierd. Noroc că mama m-a dus după la studioul fotografic din centru și avem și portretul ăsta alb-negru, cu noi două împreună, cu marginile tăiate dantelat, ca gulerul meu alb. Încă se vede textura pielii și a părului mamei. Ea știa cel mai bine cum trebuie făcut.

Când m-a cuprins un val de tristețe în prima ta zi de școală, am zis că e nostalgia mea, la fel am pățit și când te-am născut, și când ai plecat în prima tabără. Am crezut că e firesc, așa sunt mamele. Le apucă jalea din senin, rămân pe un colț de venă hormonii ăia lacrimogeni din sarcină și se eliberează la vederea copilului emoționat, oricât de mare ar fi el. Dar, când s-a strâns dureros inima în mine pentru că tu visai la ce rochie de mireasă ai să porți când vei fi mare, mi-am amintit de tristețile mamei mele. Era ca și cum… avea premoniții.

Eu n-am apucat să am conflicte adolescentine cu ea, așa cum ai tu cu mine, pentru că n-a știut că e bolnavă decât când era prea târziu ca medicina să mai poată face ceva pentru ea. Dacă nostalgiile pot fi premonitorii, mi-am propus să nu le ignor. Și am început să mă caut.

Iartă-mă că te-am tot bătut la cap cu școala. Eu am învățat din toate cărțile legate cu panglică roșie și cele ce au urmat. Le-am memorat și pe alea de medicină, deși nu am crezut că ele pot schimba ceva, că pot deschide vreo lume, împlini vreun vis sau împiedica vreun coșmar să se întâmple. Încrederea mea a rămas la Abecedarul care te învăța să scrii mama, în doamna învățătoare care mi-a condus mâna și în mama, care a știut cel mai bine cum se face ceva.
Mai puțin să rămână vie lângă mine până mă conving că nu am nevoie ca întreaga lume să fie a mea, ci doar ca lumea mea să fie frumoasă.

Așa că m-am hotărât, dacă ești de-acord, să te retrag de la școală un an, eu să-mi iau un sabatic și să călătorim, să citim ce avem chef, să mergem la concerte și festivaluri, să învățăm să pictăm, să cântăm la nai, să facem oale de lut sau să țesem la război. Orice vrem noi două.