Diminețile îi sunt toate la fel. Piciorul se mișcă ușor sub pătură în camera înăbușită, e vară și dâre de căldură se plimbă deja pe pereți, pe mobilă. L-a visat iar, sau poate doar i-a revenit în minte în clipele dinainte de trezire, când creierul îi țesea un fir de care să se agațe. Somnul e doar igienă, cu pernele puse în jurul ei ca o îmbrățișare, laptopul deschis, zgomot de oameni care comentează alți oameni. Adoarme la trei, se trezește la șase. E duminică, iar noaptea trecută au vorbit puțin și steril, parcă o doare mai tare. O doare mereu, ca o boală cronică, descoperită târziu, de care te-ai atașat, e atât de mult parte din tine că s-o vindeci pare o trădare.

Zgârie cu unghiile cearceaful alb – mirosea frumos atunci când l-a pus, cu o seară în urmă, crocant, fâșâitor, acum era asudat și mocirlos, cea mai bună casă de găzduit dureri. Nu a mai deschis aplicația de meditație de naiba știe când, dar se pierde adeseori în vreun site obscur, cu oameni care se fut, se ling, se privesc. Nu sunt frumoși ca în filmele cu bugete mari, sunt carne mângâiată, ochi care văd, mâini împreunate. Parcă cel mai complex surogat de umanitate e un video cu doi oameni banali și curajoși care își împachetează intimitatea și o aruncă în spațiul ăla. Nu mai știe să se masturbeze, dar plânge înecat, cu muci, cu oftică. Face asta aproape în fiecare dimineață, ca o rețetă ieftină de terapie.

Alunecă din pat și din pat în duș și din duș în cafea și din cafea în birou.

One day at a time. One day at a time.

***

Diminețile le erau toate la fel. O învălmășeală caldă de mâini, picioare, corpurile legate între ele, camera rece, patul cald. Se trezea înaintea lui, iar singurul zgomot din casă era cel de espressor. Umplea repede o cană întreagă. Bucătăria și holul și dormitorul deveneau una cu mirosul de fruct bine prăjit.

Acum are doar cafeaua, o cană mică pentru fiecare dimineață. Mașinăria face treaba în locul ei, un singur buton și mecanismele se pun în funcțiune. Pare că altcineva a făcut-o pentru ea, un oaspete anonim, ascuns poate în debara, și ea o primește ca un cadou.

***

E un caz obișnuit. Pensionarele de pe scară au declarat ce declară de obicei: nu ne-am imaginant niciodată că ar putea face asta, era atât de respectuoasă, de liniștită, plătea la zi facturile, chiar și pe cele costisitoare, de iarnă, curierii nu zăboveau niciodată în fața ușii ei mai mult decât era necesar.

Au intrat în casa ei cu zgomot, au lovit ușa cu picioarele, tare, mai tare, până când a cedat, agitată. I-a văzut stând pe pat, în uniformele lor – legitimații care îmbracă pielea cu totul. I-a privit privind-o, cu listele lor lungi de completat. Au bifat vârsta – 33, cea mai grea dintre ele -, numele și alte informații în straturi, despre cine e, de unde vine.

I-au instalat în jurul mâinii branule, i-au măsurat pulsul, au întrebat-o dacă ia tratamente. Chiar nu? Poate ceva anxiolitic? Sigur? Asistenta a oftat, ce prostuță, femeile scapă mereu cu asta. Ba o scuză despre un ciclu prelungit, ba o petrecere cu fetele unde a băut peste măsură.

Pradă bună, a râs una dintre uniforme. Cărți, perle, o sticlă de vin, ciocolată, avem ce să ducem acasă. Și a râs din nou, pentru că ei erau puterea și ea doar o delincventă, ca atâtea altele. Avuseseră noroc să o prindă în viață, să nu o audă vecinii plângând și să golească apartamentul înainte să ajungă ei. Fusese o zi lungă, trei cazuri de femei care își răniseră cu dibăcie bărbații și fuseseră transferate dincolo de ușile institutului.

Bărbatul ei nu anunțase nimic, dar mergea, de câteva zile, parcă tras de sfori, cu ochii goi și obosiți. Uniformele de pe stradă au citit imediat, sunt o echipă de elită, nu ratează nicio grimasă, nicio lacrimă strânsă în colț de ochi. L-au dus într-o sală întunecată și acolo a trebuit să spună tot. Despre nopțile bune de la început, momentul în care au montat canapeaua împreună și discuțiile de demult, într-o călătorie la munte, când, în loc să se uite pe unde merge se uita doar la ea, iar drumul era îngăduitor. Nu a detaliat, dar ce simplu le-a fost uniformelor să adulmece durerea. Au dat un semnal scurt, cineva să ne scape de fata asta. Bărbatul a oftat, știa că avea să îi lipsească.

De cele mai multe ori, bărbații nu își vizitează femeile din trecut la institut. E un loc neprimitor. Iar femeile nu mai sunt ele, doar umbre și penumbre uscate. Fiecare face ce știe, atâta timp cât ceea ce știe să facă poate fi vândut la prețuri mari către lumea de afară.

El, însă, vine. E nesigur și se clatină pe interior, dar o ia de mână, iar, când ea îi spune același îmi pare rău”, dă din cap a înțelegere. Se gândește la ea des, chiar dacă nu vrea să recunoscă, iar ea știe și asta o face trufașă și arogantă, cum spun uniformele.

„Poate într-o zi…” și zâmbesc amândoi.

„Poate într-o zi…”, răspunde ea și își mușcă buza a plâns.

***

Nu ne-am imaginant niciodată că ar putea face asta, era atât de respectuoasă, de liniștită, plătea la zi facturile, chiar și pe cele costisitoare, de iarnă, curierii nu zăboveau niciodată în fața ușii ei mai mult decât era necesar.

 

Anda Robescu
Anda Robescu – litere și comunicare/relații publice. Ales relații publice. Ales prost. 10 ani în agenții până la burnout. De 1 an și câteva luni PR în publishing. Ales mult mai bine. Citit poezie și proză scurtă (mai ales), scris poezie (pentru ea) și proză scurtă (pentru ceilalți).

O traducere

Contractul e în email, parafat electronic de responsabilul cu colecția de traduceri din limbi exotice; trebuie acum să-l printezi, să completezi datele lipsă, să-l semnezi și să-l datezi. Dup-aia îi faci poză, o transformi în pdf și trimiți înapoi la editură. Din...

Prima zi în Italia

1. Nardo și cu mine lăsăm în urmă bubuitul valurilor. Din spatele bicicletei lui savurez deliciile suculente ale verii. Încerc să nu mă gândesc la un milion de motive pentru care o femeie într-o țară străină nu ar trebui să meargă la plimbare cu un bărbat pe care...

Un pact

E sfârșit de octombrie. Zilele s-au scurtat, prin oraș bântuie vara indiană. Mina deschide ochii asupra păianjenului de pe tavanul hașurat de lumină. Dă să țipe, dar se răzgândește. La naiba, să cadă peste ea și s-o devoreze. Cu făptura asta măruntă ar putea face o...

Paradoxul buburuzei

Cu toată munca din spatele micului oraş fără nume, nu există...

Personal

Găsesc și loc în 123 ceea ce e perfect, că-s o grămadă de stații...

Chifle

Prima dată când Emily purtase verighetă, inelul radia energie –...