Trenul trebuia să sosească într-un minut. Privea șinele prin perdeaua unei ploi care se săturase să cadă înăuntrul lui. O femeie cu fața rigidă privea peste peronul doi, trei, patru, dincolo de căsuța veche de cărămidă de la margine, mai departe de câinele care urca spre oraș. Bărbatul de lângă ea se uita în stânga și în dreapta, câteva secunde în fiecare direcție. Ținea un buchet de crizanteme albe, ca și cum ar fi fost zidit cu polobocul în poziție verticală, până sub bărbie. Doamne, de s-ar apleca puțin!” Un buchet mult prea drept lângă o femeie mult prea rigidă, într-o lume care murea de nerăbdare după un tren care trebuia să ajungă la fix asta era piesa care se juca în fața ploilor ieșite la lumină.

Se îndreptă spre cele două scaune roșii din plastic de pe peronul doi și se așeză. Își șterse ochii cu palmele pe care le uni apoi în dreptul nasului și stătu câteva secunde în această poziție. Închise ochii și își puse mâinile pe genunchi. Ridică, după câteva clipe, călcâiul piciorului stâng și începu să-l izbească sacadat de ciment. Era gestul alergătorului nerăbdător să înceapă cursa, al actorului ce așteaptă în culise sau al șomerului care stă să intre la interviul de angajare pentru care se pregătise de mult timp. Un toboșar ar fi putut descifra începutul de la Thunderstruck în mișcarea călcâiului și poate că el chiar fredona cântecul acesta în gând. Pe peronul doi doar asta mai lipsea, un concert AC/DC.

După câteva clipe deschise ochii și se uită în jur. Erau aceiași oameni pe peronul întâi, ceața slabă învăluia, în continuare, capătul gării, iar el era tot singur pe peronul doi. Își scoase țigările, și le așeză lângă el, studie puțin pachetul ros la colțuri, apoi alătură bricheta. Ridică ochii spre bărbatul cu buchetul alb și îl privi îndelung, își coborî privirea spre proprii pantaloni, pătați cu două puncte de cerneală, își netezi cutele. Se ridică, își scoase haina și-o puse pe spătarul scaunului de lângă, având grijă să stea dreaptă și cu gulerul corect aranjat. Se așeză înapoi pe scaun. Privi ceasul gării, apoi pe cel de la propria încheietură, îl scoase și îl alinie lângă brichetă. Se aplecă, își luă capul în mâini și își fixă privirea pe vârfurile pantofilor. Nu apucase să îi curețe înainte să plece de acasă. Mereu uit să fac câte ceva. Nicio plecare într-o călătorie nu a fost perfectă. Când reușesc să-mi fac pantofii, uit să-mi tai unghiile”. Își privi degetele. Știai că asta trebuia să faci, Simioane. Te-ai descurcat mereu și ai să te descurci și de data asta. Să nu te grăbești”.

Se lăsă încet pe spate și se rezemă de spătar. Doamna rigidă își întoarse capul și privirile li se întâlniră. Se uită la ea insistent, încercând să-i găsească lumina ochilor. Nu reuși să clintească niciun mușchi de pe fața ei albă. Uite un rid, chiar acum crește, iar eu sunt primul care-l vede. La coada ochiului stâng, nu avea nimic mai devreme. Îți dai seama? Oare bărbatul ei o să observe? Femeia asta nu are nimic în ochi, dar eu am remarcat ceva pe fața ei. Dacă aș ști sigur că mă iubește și a hotărât să fiu eu cel care vede primul… Aș ști ce să fac”. Doamna ridică privirea peste capul lui, deasupra acoperișului de la peron, până la sârmele de curent. El își plecă ochii, surâse și se uită în direcția din care știa că trebuie să vină trenul. Două lumini galbene apărură la orizont.

Își băgă mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor, scotoci și scoase un petic de hârtie dintr-un caiet de matematică. Despături foaia, citi ce scrisese cu stiloul, o împături la loc, o strânse în pumn și se ridică. Doamne, numai Tu știi cu adevărat cât de mult am iubit-o. Te rog din toată inima mea, dă-i tot ce are nevoie pe această lume, sănătate, ajutor în tot ceea ce face, ai grijă de ea, de copiii ei, de părinții ei, de fratele ei, de toți cei dragi ei. Alină-i suferința și păzește-o de rele. Și pe mine iartă-mă!”. Se apropie de șine, își făcu semnul crucii, iar când brațul drept coborî spre amin, un țipăt sparse tragedia care se juca pe peronul întâi. Întoarse capul spre femeia cu fața albă și mai apucă să-i vadă ochii mari, albaștri.

Preotul care înainte de a-l iubi pe Dumnezeu a iubit-o pe Ana a murit” scria cu cerneală pe o hârtie care zbura pe peronul doi.

 

Bogdan Gheorghe
Bogdan Gheorghe are 40 de ani, a venit în București acum 21 de ani din comuna Vulturești, județul Argeș. Dacă ar trebui să facă altceva decât marketing, ar face dulciuri, s-ar juca scrabble și ar citi istorie în timp ce ar mângâia pisici. A publicat o povestire în Revista de Povestiri acum 9 ani și a urmat cursul de scriere creativă susținut de Florin Iaru și Marius Chivu. Își face curaj să scrie în fiecare zi și aproape în fiecare zi descoperă cât e de laș.

Barbie

O ține de mână și o trage după ea. Fetița are șiretul desfăcut, dar femeia nu-i dă răgaz să se oprească. — Mă doare! spune cea mică și se tot uită în sus. Femeia are părul prins șui, într-o coadă de cal, o pată pe obraz și cară în spate un rucsac burdușit, cu...

De toamnă

— Dacă mă iubești, mă ajuți. Avea dreptate, patruzeci de kile și cancer terminal. I-am găsit ușor vena. Am aruncat fiolele golite de morfină la gunoi și l-am scos pe Oscar la plimbare. Îi plăceau frunzele uscate, în fiecare toamnă își pierdea mințile alergând prin...

Mai mult decât e necesar

Diminețile îi sunt toate la fel. Piciorul se mișcă ușor sub pătură în camera înăbușită, e vară și dâre de căldură se plimbă deja pe pereți, pe mobilă. L-a visat iar, sau poate doar i-a revenit în minte în clipele dinainte de trezire, când creierul îi țesea un fir de...

Ecouri

Nu-și dădea seama de ce apartamentul fusese atât de ieftin, dar își...

Cunoașterea evenimentelor

O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce...

Universall

Ce faci Lina? Lina! Mami, ce faci? Și abia atunci ajunse la ea...