Dintre ei, Iulian a fost cel care a observat lumina de dincolo de deal. A stat câteva minute uitându-se prin întuneric. Încerca să-și dea seama dacă venea de la becurile pensiunilor. Lumina parcă pâlpâia și, deși era o noapte senină, acolo stelele nu se mai vedeau.

Cristi era în atelier când a auzit strigătul lui Iulian. A răspuns că vine imediat, a dat repede pe gât berea de pe fundul sticlei și a ieșit. Fratele său stătea lângă mărul din bătătură, privind către culmea dealului dinspre nord. S-a îndreptat către el.

„Vezi lumina aia?” l-a întrebat.

Cristi a ezitat. Era ceva diferit la ea, nu părea artificială.

„De la ce crezi că e?”

„Nu știu, dar mi-e să nu fie foc.”

S-au privit pentru două secunde prin bezna slabă, după care și-au întors privirile în zare.

„Am sunat-o pe Mae de mai multe ori. Nu răspunde.” a reluat Iulian.

„Chiar crezi că e foc? Știi cum e ea cu telefonul, nu mai vede bine tastele. Poți să vorbești cu ea doar când te sună.”

”Dar nu ne-a sunat.”

Și-au aruncat repede gecile pe ei și au luat lanternele. Era un drum de două ore până la casa ei.

***

Mai aveau vreo jumătate de oră. În aer se simțea miros de fum, au început să mărească pasul. Casa nu se putea vedea până nu ajungeai sus, era acoperită de deal. Gâfâitul lor se pierdea în vântul din pădure. Era greu, pe ultima porțiune drumul urca o coastă abruptă.

„Futu-i mama mă-sii de treabă! Futu-i, futu-i…” țipă Cristi. „Dacă au ars alea am pus-o.”

S-a oprit. Respira cu greutate și scuipa mucusul care i se adunase în gât. Aerul rece îi ardea plămânii. Iulian avea o rezistență fizică mai bună, era mai tânăr. L-a așteptat.

„Trebuia să sunăm la pompieri.”

Iulian a vorbit fără să-l privească. Se uita în bezna pădurii. Deasupra, peste brazii care fremătau, lumina pâlpâitoare devenise mai portocalie.

„Nu putem suna pe nimeni până nu verificăm pachetele. Îți dai seama că dacă găsește cineva alea ne-am distrus.”

Iulian nu se putea gândi decât la Mae. De ce nu dăduse niciun telefon? Ea suna și pentru cele mai banale lucruri. Ce se întâmplase?

***

Focul se ridica până în dreptul acoperișului. Din capătul culmii, flăcările păreau ieșite dintr-un rug. Vârfurile mișcătoare înțepau cerul și pocneau de parcă erau gata să înghită tot locul. Cei doi s-au oprit pentru o clipă. Nu casa ardea.

Iulian a luat-o înainte, fugind către locuință. În spatele său, Cristi a luat-o ușor spre dreapta, către magazia în care țineau pachetele. Focul ardea între cele două clădiri, iar dogoarea lui țipa în toate părțile; în aer se simțea vag o duhoare, dar nu i se putea identifica sursa.

Ca de multe alte ori când voia să evite o nenorocire, Cristi a început să se închine în sinea lui. Era un mecanism de avarie, aproape un reflex dezvoltat de-a lungul timpului. Nimic spectaculos, un Doamne-iartă-mă, un mare-e-puterea-ta, urmate de o rugăminte de ajutor și de o promisiune pe care știa că n-o va respecta.

În casă, Iulian n-a găsit pe nimeni. Lucrurile erau în ordine, nimic nu indica faptul că în acel loc s-ar fi petrecut ceva rău. Singura care lipsea era Mae. A încercat să o sune, din nou. Telefonul s-a auzit din dormitor. Era la locul lui, pe noptieră, așa cum obișnuia să-l țină. Pe ecran a observat apelurile ratate.

Când a ieșit din casă, Cristi se afla lângă foc. S-a apropiat de el. Lumina flăcărilor îi curgea pe față și îi accentua expresia pierdută. Privea în adâncul vâlvătăii, absorbit de ceva pe care Iulian nu-l putea accesa.

„Au dispărut.” a zis Cristi.

”Și ea.”

„Crezi că le-a aruncat în focul ăsta?”

Pentru o secundă, Iulian a avut impresia că Cristi era capabil să se arunce în flăcări dacă i-ar fi spus cineva că pachetele au fost arse. Nu i-a răspuns. Nici n-ar fi avut de unde să știe. Focul era încă mare, cineva pusese lemne recent.

După o perioadă de tăcere, Iulian a reluat:

„Mă duc să o caut în pădure.”

N-a primit niciun răspuns.

Și-a luat lanterna și a apucat-o pe poteca care ducea către fântână. Se gândea să se afunde în pădure. Dacă, într-adevăr, Mae fugise, nu putea aștepta până a doua zi. Auzea sunete de păsări nocturne, tufișurile se mișcau, iar umbrele dispăreau toate în bătaia lanternei.

Când s-a uitat în urmă, l-a văzut pe Cristi cum arunca lemne în foc. Silueta sa întunecată era înconjurată de scântei. I-a trecut prin minte că nu îl va revedea a doua zi.

 

Cosmin Crimson
Cosmin Crimson (pseudonim literar) a publicat/urmează să publice poezie și fotografie în diferite platforme online. S-a numărat printre câștigătorii Concursului de debut în poezie Alexandru Mușina, însă a ales să nu publice volumul. Îl interesează literatura, filmul și fotografia. În viața de zi cu zi lucrează în domeniul juridic.

Înainte de culcare

Luna părea că se sprijină de coșul de pe acoperișul casei vecine, ca o pizza quattro formaggi potrivit de coaptă, exact cum îi plăcea lui pe vremea când avea voie să mănânce așa ceva. Nu putea dormi, nimic de făcut. Lătrau niște câini undeva, spre oraș, dar nu asta...

De toamnă

— Dacă mă iubești, mă ajuți. Avea dreptate, patruzeci de kile și cancer terminal. I-am găsit ușor vena. Am aruncat fiolele golite de morfină la gunoi și l-am scos pe Oscar la plimbare. Îi plăceau frunzele uscate, în fiecare toamnă își pierdea mințile alergând prin...

Pisica lui Schrödinger

Femeia cu care nu m-am căsătorit mă așteaptă în fața teatrului unde nu am ajuns să lucrez, în orașul în care nu mai locuiesc de douăzeci de ani. - Și Cristina, ce mai face? Cristina se plictisește. Ne plictisim reciproc, asta face nevastă-mea, asta fac și eu, așteptăm...

Petrică

Orașul era acoperit de câteva luni cu ceață groasă. Drumul spre...

O umbră şi-un ecou

Aveam zece ani când a venit ordinul de evacuare. Mama ne-a îmbrăcat,...

Unicu și Unica

Urc repede scările, urmată de un miros strident: varză călită plus...