Stăteam ca un copil ce eram și mă uitam la bulgari peste Dunăre, la luminile care străluceau pe celălalt mal, în timp ce la noi totul se cufunda treptat în întuneric. Uram tunurile antigrindină care spulberau norii de pe cer și uscau recolta noastră de porumb, doar ca pe malul celălalt să crească producția de ulei de trandafiri. Noaptea la două mă trezea tata, să merg cu el să udăm porumbul, că era rândul nostru. Intram cu picioarele goale în nămol și săltam țeava de irigat peste rânduri.

Dimineața mă spălam pe ochi, îmi luam ghiozdanul pe umeri, îmi legam cravata la gât și porneam spre școală. Învățam cât de cât și râdeam de cei ce nu știau lecția. În prostia mea de-atunci, râdeam de multe. Am râs și de Florin, ologul satului, de-o vârstă cu mine, că nu putea alerga după minge și, privindu-l pentru prima dată în ochi, mi-am dat seama că făcusem ceva greșit. Când întâlnesc oameni suferinzi, și acum îmi apar în minte acei ochi albaștri pierduți.

Ai mei au vrut să fiu om. Nu mi-au spus niciodată ce înseamnă asta. Cad uneori pe gânduri, cu fața în palme, și mă întreb dacă voi ajunge vreodată să aflu și să fiu unul. După ce-mi făceam temele, mergeam în centru. Coboram din deal, pe ulițe, și adunam toți copiii la joacă. Atunci nu voiam să fiu om. Voiam să fiu ca Rahan, soldat, sau să trăiesc măcar minunăția de a lua foc fără să ard pentru câteva minute. Doar atât să fac, să iau foc fără să ard. Puneam toți bani și ne luam o sticluță de parfum de la magazinul universal, ne dădeam cu el pe mâini, iar apoi Nicușor venea repede cu chibriturile maică-sii și ne dădea foc la degete, iar noi ardeam fericiți și ne credeam supereroi, deși nici asta nu știam ce înseamnă.

Seara veneam plin de țărână acasă. Vara, cel puțin, eram oprit în fața ușii și spălat în curte cu furtunul. După ce mâncam, ne adunam în fața televizorului, iar tata muta antena, să-i prindem pe bulgari, și toată familia privea absorbită la ecran. Țin minte desenul alb-negru cu fetița care se parașuta în plină iarnă și-și transforma parașuta în sanie, o sanie ca a mea, care avea o baghetă magică, cu care se juca împreună cu omul de zăpadă și cu câinele ei, iar apoi se înălța în văzduh, într-o navă spațială. Și ăsta era visul meu, să mă înalț într-o navă spațială ca fetița din desen.

Nu-mi păsa că nopțile citeam la lumânare, că umblam fără pantofi vara, că tata aducea mere pe furiș de la stațiune, că pe mama n-am văzut-o niciodată plângând, dar nici zâmbind, că bunicii mei erau tare bătrâni, că măgarul din curte a murit. Și nici acum nu-mi pun întrebări despre ce a fost, nu simt nicio nevoie de a ști dacă într-adevăr am fost sau nu fericiți, și nici nu vreau să aflu dacă am procedat vreodată bine sau rău în viață sau să mă gândesc la ce aș fi putut să fac ca lucrurile să se întâmple altfel, pentru că orice răspuns aș găsi, nu ar schimba defel clipa de față. Nu mă încălzește cu nimic să știu că undeva în istoria omenirii m-am întâmplat ca o întorsătură de situație și tot ca o întorsătură spațio-temporală, tânăr fiind, am rupt toate legăturile cu trecutul, că am fost prin alegere un ignorant.

Stâlpul de telegraf pe care m-am suit prima dată ca electrician era înclinat. Cu fiecare an care trecea, s-a înclinat și mai tare, iar eu m-am înclinat de pe stâlp pe pământ. N-am vrut să fiu electrician, am vrut doar să mă pot cățăra pe lemnul bătut de vreme, ca să pot privi pe partea cealaltă luminile de la bulgari.

Oricum, după 20 de ani, nu m-am mai întors în sat. Revăd totul din amintire, doar în mintea mea imaginile prind culori, iar acum, că stau pe margine de pat și nu mai pot vedea deloc, încerc să-mi aduc aminte chipuri de oameni pe care i-am întâlnit în viața asta care a trecut mai repede decât curentul electric prin cablurile de înaltă tensiune.

Respir cu greu…

Fetița alb-negru vine și mă ia, în sfârșit, în nava ei cosmică și zburăm împreună peste toți stâlpii de telegraf care au legat și leagă vieți de oameni. Ating cu mâna cerul. Și jos, și sus se văd stele.

 

Cristina Ciurea
Cristina Ciurea este studentă la Facultatea de Litere din București. Scrie din plăcerea de a explora viețile altora. Scrie în special literatură de sertar și speră să o publice cât mai curând. Când e optimistă, crede și într-o zi de mâine mai bună. În rest, citește și învață, învață și citește și practică visatul cu ochii deschiși.

Reveranda

Mai știi tu, dragă frate, când preotul, bunicul nostru, ne-a povestit cum a învăluit un pui de lup în reverenda sa? Era tânăr, tocmai pleca spre o cununie care urma să aibă loc în satul vecin. Îl rugase protopopul să-și suplinească un coleg. Bunicul nu avea mașină și...

Poveste de mai

Alaltăieri noapte a fost foarte cald, știi, au curs apele pe mine. Așa că mă simt mult mai bine, infinit mai bine acum, surîde bătrînul, plimbîndu-și ochii de broască peste rămurelele și cornișele de unde picăturile de ploaie nu s-au evaporat. Are-o față de copil...

Blestemul

Niciun copil nu se mai născuse în ultima vreme în satul de pe malul Dunării. Doar câinii ce mai dădeau din coadă a viață, pe ulițele cu bălți din care, odată intrat, nu știai dacă ieși. Mai bine vezi de le ocolești, mamă, îmi zicea gazda mea, tușa Petra, că nu par ele...

Unicu și Unica

Urc repede scările, urmată de un miros strident: varză călită plus...

Blestemul

Niciun copil nu se mai născuse în ultima vreme în satul de pe malul...

O doză rezonabilă de sensibilitate

Pun aluatul de tarte în forme și mă pregătesc pentru toate celelalte...