E deja întuneric când ajung acasă. În bucătărie atârnă de pereți o liniște vâscoasă. Îmi trântesc geanta unde apuc și dărâm o cutie cu medicamente. Mă uit la ea de parcă aș vrea să o vrăjesc să dispară de acolo.

Nimic nu se mișcă. Apăs pe butonul boxei. Alexa îmi pune un album de acid jazz și sper că dispoziția mea se va alinia ritmului. Scot telefonul mobil și îmi consult agenda, de parcă n-aș ști, deja, că e plină doar cu liste de cumpărături și chestii amânate. Nu vreau să bifez nimic azi. Încerc să mă conectez la prezent, cum m-a învățat terapeuta. Dar jazzul nu reușește să pătrundă zgomotul dintre urechile mele. Deschid telefonul și scrolez nervos. Nu știu ce caut, de fapt, dar nu mă pot opri.

Mă surprind tot mai des analizând selfie-urile altor femei de vârstă apropiată. Ia uite, Oana parcă are mai multe riduri la ochi decât mine. Și e mai grăsuță, mereu a fost. Dar e în vacanță, zâmbește și chipul ei este luminos. Toate par fericite cu viețile lor instagramabile, familii perfecte cu doi copii, preferabil blonzi, soț afectuos, câine, de obicei golden retriever, vacanțe all-inclusive în țări exotice. Cândva eram și eu dispusă la orice efort ca să par așa. Dar, în pozele noastre de familie, zâmbetele erau forțate, apoi au încetat cu totul.

Îmi amintesc ultimul concediu în trei. Andrei, băiatul nostru, își dorea la mare, iar mie îmi plăcea să planific călătoriile în cel mai mic detaliu, cu luni de zile înainte. Să fac liste, hărți și trasee. Mă relaxa. Pe el, însă, veșnic îl agasam cu „mania mea de control“. Pe drum n-a scos niciun cuvânt, în afara momentelor când țipa la cel mic, care își pierduse răbdarea și întreba din zece în zece minute „când ajungem?“. M-am abținut cu greu, ca să nu ne certăm iar în mașină, în fața copilului. A fost absent toată săptămâna aia blestemată și a dormit singur pe canapeaua extensibilă. Dar atunci încă nu eram pregătită să accept dezintegrarea finală.

Mă smulg din propria memorie. Privesc pe fereastră cum plouă câinește și mi se pare just, pentru că așa mă simt și eu. Îmi fac un selfie nemachiată, ciufulită, cu haine de casă lălâi, mirosind a cartofi prăjiți. Încerc un fel de zâmbet, măcar (Andrei mereu mă pune să zâmbesc când îl rog să-mi facă o poză), dar ochii stinși mă dau de gol. Niciodată nu mi-a plăcut culoarea lor incertă. Îmi impun nepăsare și o postez. #fărăfiltru

Închid telefonul și încerc să adun toate nimicurile împrăștiate prin casă, pun hainele copilului la spălat. Îi găsesc în blugi o brichetă, o las deoparte. Nu am energia să mă enervez și nu știu dacă vreau să vorbesc cu el despre asta. Oare eu fumam deja la vârsta lui? Probabil. A ieșit cu prietenii, nu prea mai facem nimic împreună în timpul liber. Uneori am senzația că îi sunt doar șofer și menajeră, din categoria mamelor care „nu au viață“, după definiția lui. Argumentul că a mea gravitează în jurul lui îl face să se strâmbe a „cringe“. Vrea părinți puternici, care să-i ofere un model de viață dezirabil, măcar agreabil. Adică nimic din ce suntem, de fapt.

Îmi torn un pahar cu vin. Ridic cutia cu medicamente de pe jos și scot o pastilă. În viață trebuie să poți lua decizii. Îmi plimb mâna între piciorul de sticlă și micuța bulină. De ce nu poate fi și-și, de ce este mereu ori-ori? Amân decizia și încerc să îmi găsesc un serial satisfăcător. Nu mă pot concentra la niciunul. Verific postarea cu selfie-ul. Câteva like-uri de la cele mai plictisitoare persoane din lista mea de prieteni, care, probabil ca mine, nu au absolut nimic de făcut vineri seara.

Scrolez iar nervos printre reclame la creme antirid (da, știu, am nevoie, mulțumesc că mi-ai amintit că sunt bătrână) și retreaturi de dezvoltare personală (nu mi le permit). Verific notificările și tânjesc după reacții, doar că nimeni nu comentează. Oamenii vor să vadă chipuri fericite. De dramele reale ale celor de lângă ei se ascund, pentru că nu știu ce să facă. La fel și eu, mă lansez în polemici pe subiecte de interes comun și fac pe justițiara. Dar, când o persoană reală are nevoie de ajutor, nu reușesc să am reacție. Nu pot duce și durerea altora, îmi zic, și îngurgitez încă o porție de realitate fictivă.

După al treilea serial care mă plictisește, adorm pe canapea. Visez obositor, cu un oraș măturat de diluviune. Haos, oameni încercând să se salveze. Nu pot să țip, nu pot să mă mișc.

Mă trezește un bocănit din bucătărie. Mă miră că nu s-a strecurat nevăzut în camera lui, ca de obicei. Toarnă un pahar cu apă și vine cu el spre mine. Îmi întinde pastila. Sunt o mamă cuminte, o înghit și îl privesc. Are chipul răvășit și ochii roșii. „Ce s-a întâmplat?“, îl întreb. Se uită prin mine o vreme, se recompune greu. Vocea lui vine de undeva, de tare departe. „M-am despărțit de Anca.“

Îmi amintesc cum se simțea la vârsta lui o despărțire și oftez din creștet până-n tălpi. Îmi amintesc cum timpul părea deschis spre nicăieri și oriunde. Apoi, senzația că același timp se închide peste mine și mă strivește, că anumite lucruri se termină pentru totdeauna. Nu-i spun lui Andrei „știu cum te simți“. Nici „o să treacă“. Doar îl iau în brațe și îmi pun capul pe pieptul lui, îl țin strâns până îmi simt părul ud de lacrimi.

Nu vorbim. Ne uităm împreună la comedii proaste toată noaptea. Spre dimineață, mă întreabă: „Viața de adult e mereu așa de căcăcioasă?“ „Nu, dar adesea.“ Îl pup pe frunte și ațipim amândoi pe canapea. Televizorul își vede de filmele lui.

 

Gabriela Rus
Gabriela Rus s-a născut la Timișoara și a studiat tot acolo sociologia la Universitatea de Vest. A început încă din timpul facultății să lucreze în domeniul serviciilor preprint și, cu mici ocolișuri, asta a făcut în ultimii 20 de ani. Lumea cărților îi ocupă nu doar viața profesională, ci și pe cea personală. Citește oricând are un moment liber și încearcă să insufle și copiilor ei dragostea pentru cunoaștere în general și ficțiune în mod particular. Scrisul a venit dintr-un drive de explorare creativă, un impuls care dintr-o permanentă gâlceavă cu timpul s-a canalizat în flash fiction.

În creștere

Ambițios din fire, încerca din greu să prindă momentul, să-l înscrie în memorie ca pe o plăcuță dintr-un muzeu doar al lui, printre multe altele. Luă, așadar, un creion. Schiță, mai întâi, câteva forme ciudate, după care ajunse la un fel de consens între instrument și...

Dacă mă vedea

Au trecut cincisprezece ani. Veneam de la școală și am zărit-o din autobuz. Era la trei stații de unde locuiam. Trecea strada. Autobuzul a oprit la semafor. Am bătut în geam. M-am agitat să-i atrag atenția. Degeaba. O să râd de ea mai târziu, mi-am zis. E o mamă rea....

O umbră şi-un ecou

Aveam zece ani când a venit ordinul de evacuare. Mama ne-a îmbrăcat, ne-a luat și am plecat încolonați spre trenul de vite care urma să ne ducă de la Ungheni la București. Fiindcă eram speriați, ne-a spus că mergem la tata, mecanic de locomotivă mobilizat la punctul...

Din lac în puț

Pustietate lucie. În depărtare se vede o coamă de val ce se sparge...

Smida

A descoperit Smida la festivalul de jazz de acolo. A simțit că locul...

Imperiul de gunoi

Al treilea dintr-o generație de gunoieri, Luca s-a îmbogățit...