Câteodată, nu pot să mă abțin să mă gândesc la statistici.

Am citit că unu din cinci suferă de infertilitate. Asta e ceva ce nu poți să-ți scoți din minte așa ușor.
Și cancerul este atât de răspândit, încât unu din cinci va fi diagnosticat cu el până la cincizeci de ani.
Am auzit că unu din cinci arată simptome timpurii de Alzheimer încă de la treizeci de ani.
Și unu din cinci se va lupta cu depresia toată viața. Până când va hotărî că a obosit să lupte.

În fiecare vineri seara, ne strângem toți cinci în jurul unei mese. Zgândărim etichetele berilor transpirate, până ce ni se umplu unghiile de negreală de la lipici și hârtie umedă. Ne terminăm propozițiile unul celuilalt. Ne jucăm cu ceasurile noastre scumpe, cu verighetele prea strâmte, cu cerceii din tinerețe. După atâția ani de prietenie, ne-am însușit inconștient gesturile celuilalt și acum nu mai știm ce-a pornit de la cine.

Prietenia noastră e firul roșu care ține lucrurile împreună. Petrecem ore întregi vorbind despre un business case dificil, un coleg agresiv sau un partener frustrat, despre boala vreunui părinte sau o dilemă inteligentă pe care a formulat-o un copil, totul în timp ce ne exprimăm, mai mult sau mai puțin ostentativ, admirația, uimirea sau invidia pentru viața celuilalt. Uneori afișăm aceleași buze strânse, umeri ridicați, bătaie din picior – o iritare care ne clocotește sub piele, care e acolo de când lumea. De multe ori dezvăluim, fără să vrem, nesiguranța absolută din inimile noastre.

Și, din când în când, încremenim de parcă ne-a scos cineva din priză. Atunci știu că ne-am blocat pe un singur lucru: statistici. Evaluăm, măsurăm, gândim, facem presupuneri nebunești. Poate așa funcționează lumea, pur și simplu; chiar dacă nu se poate schimba nimic, pronosticul ajută. Gândiți-vă la dependenții de buletinele meteo. Sau la plăcerea vinovată de a-ți citi horoscopul.

Mult prea des, ne uită Dumnezeu la masă. Părăsim barul abia când se naște o nouă zi, cu razele ei anemice. Străzile în pantă, izul de prăjeală, cerul neclintit, o briză sărată care bate dinspre mare, vârsta a doua. Sunt lucruri care te pot bântui dacă le acorzi prea multă importanță.

De cele mai multe ori, cineva spune ceva insensibil și dă vina pe băutura. Bărbații cu orgoliul rănit sunt în esență niște creaturi cât se poate de transparente. Durerea lor e la fel de evidentă ca rețeaua complicată de riduri care le acoperă fața. Mă face să mă gândesc la iedera de pe o casă veche.

Astăzi, unul dintre noi izbucnește în plâns. Din senin. Dar oamenii își afișează tristețea cu un motiv, așa că noi, ceilalți patru, ne întrecem în a ne demonstra atenția, afecțiunea, aprecierea.

Și, absolut de fiecare dată, ajungem acasă în siguranță. De parcă nimeni n-ar fi băut în exces sau sărit la bătaie pentru că a vorbit prost. De parcă niciunul n-ar fi plâns, nu și-ar fi uitat vârsta, n-ar fi avut un gând rău. Adevărul e că avem, tot timpul, mai ales pe ăsta: care din noi cinci va avea cancer?