În acea dimineață, ca în oricare alta, Simon ieși la pescuit. Vâsli până în mijlocul lacului, privind cu împăcare cum ceața de deasupra apei fugea-n stânga și-n dreapta, cu fiecare lovitură de vâsle. Înaintea sa, arcuit ca un cerc, era malul, iar din el se ridicau niște brazi ca vârfurile de săgeți zimțate. Simon le zisese dintotdeauna Străjerii, deși habar n-avea cum îi numeau localnicii. Fără casele cu acoperișuri stacojii, îngrijite, care se întrevedeau sub brazi, n-ar fi știut că pe-acolo mai erau oameni. El locuia tocmai pe malul opus, pe care-l lăsase în urmă, înghițit de ceață.

Mijlocul lacului era locul în care trebuia musai să-și oprească barca și s-o dea mai îndărăt, în caz de curent către teritoriul vecin, al Străjerilor. Tuflindu-și mai bine fesul, Simon înjură răgușit. Îl ustura gâtul. Își mișcă degetele înghețate, apoi își ridică năvodul de la picioare și începu să-l pregătească. Încă un blestem și încă unul. Năvodul se încurcase. În ritmul acela avea să piardă drăcoveniile de pești! Ieșeau doar la ora aia, cu colții lor de vampiri și cu solzii ca niște foițe subțiri de argint. Bijutierii plăteau bani grei doar pentru câțiva. Nefiind prea rezistenți la orice i-ar fi vânat pe sub apă, erau, în schimb, ai naibii de rapizi.

După încercări repetate, Simon își ridică ochii din năvod, să și-i mai limpezească. Părea că, de-a lungul apei, era suspendată o păstaie imensă de fasole, albăstruie închis sau neagră. Vântul o legăna dintr-o parte într-alta, moment în care își dădu seama ce era de fapt: un hamac. Din el, tulburând apa, căzu un picior întunecat, cu piele lucioasă. Apoi se văzu tot corpul, subțire și despuiat, din aceeași textură slinoasă. Simon clipi de câteva ori, apoi hamacul mare și bărbatul mic din el dispăruseră. Ceața era acum uniformă, nici urmă de siluete stranii.

Oare își pusese în ceai, seara trecută, vreo bălărie mai toxică? Degetele de la picioarele goale îi erau strânse de frig pe fundul bărcii și, cu teama c-or să se facă vineții chiar sub ochii lui, își mută privirea. Atunci văzu mișcare-n apă. Era un pește, unul dintre prețioșii argintii, care înota ca bezmeticul. Așa încurcat cum era, Simon apucă năvodul și-l aruncă, dar ceva i-l smuci în adâncuri. Blestemă iar.

Se mai găseau căpoși mai mari prin bancuri, care trăgeau de funiile năvodului cu colții sau le rodeau, iar motivul pentru care Simon și ceilalți pescari vecini n-aveau voie în cealaltă jumătate a lacului era că, de-acolo, peștii creșteau atât de mult că i-ar fi putut ucide. Doar sătenii de sub Străjeri știau, cât de cât, cum să-i prindă fără să moară.

Brusc, se auzi un plescăit. În apă, văzu ditamai namila, nu tocmai de culoarea peștilor lui de argint, dar sigur promițătoare pentru câteva kilograme bune de carne. Totuși, rămăsese fără năvod. Fusese o prostie din partea lui să plece doar cu unul. Apucă o velă, dar ceva o smuci din apă și-o trase dedesubt, la fel și pe următoarea, iar din apă îl pironiră doi ochi galbeni ca fagurii, cu vinișoare negre și niște pupile subțiate și întunecate.

Simon clipi iar des, însă ochii nu plecară, iar vâslele nu se întoarseră. O mână cu gheare tocite se apucă de marginea bărcii. Simon icni, dar sunetul îi rămase în gât. Creatura, cu pleata scurtă și neagră, lipită de-o față cu pielea ca de pește, de un gri sidefat, se trase cu totul pe marginea bărcii. Avea o coadă interminabilă, care i se răsucea pe sub barcă. Ochii îi erau alungiți, iar nasul – o adâncitură în față, cu două tăieturi din care curgea apa. Nu se vedea nici urmă de urechi, iar umerii îi erau plini de cicatrici, groase sau subțiri, ce dădeau impresia unui șal. Oasele îi împungeau pielea pe dinăuntru – arăta mai mult a mort.

Deci ăsta era peștele sătenilor de pe celălalt mal? De-asta puseseră graniță la mijlocul lacului! Cu câtă piele avea pe coada aia, ar fi putut îmbrăca regina!

Namila, tăcută, cu capul înclinat, își despică buzele cu limba. Sâsâi încet, la care Simon se trase mai în spate. Pe marginea bărcii, clătinând-o, se tot apropie. Mâna cu gheare își făcu loc până pe falca lui Simon, pe care-o trase brutal și-l sărută prelung. Simon închise ochii, prea înfricoșat ca să privească drept în gălbeneala celorlalți, iar atunci simți cum răsuflarea i se taie, cum pielea parcă i se zbârcește. Creatura se dezlipi de el, moment în care auzi un soi de vuiet ce se transforma rapid într-un mârâit sacadat, cu cadență, ca un râs. Îi ridică părul pe ceafă. În jos, pe gât, îi trimise un gust amar, ca de pelin.

Namila clipi, iar pleoapele i se încrucișară ca două cortine peste ochii ăia de fagure; Simon își simți sângele transformându-se în miere. Pe sub piele, începuseră să-i joace mii de albine. Amorțise. De atunci, nu mai putu face nicio mișcare, nici măcar atunci când izbi apa cu totul, la voia creaturii, când răceala ei îl învălui, când simți solzii de haine de regină atingându-i lui pielea de pescar sărac, cu buzunarul rupt. Vasăzică, amărâții ca el aveau sângele albastru doar acolo jos, mai jos de barcă, de ceață și de peștii argintii.

Da, își zise Simon, la ultima atingere a namilei din hamac. Sigur au fost plantele alea, buruienile de ceai…