Un șir de camioane grăbite îneacă în praf parcarea din fața gării. Îi știu bine culoarea și consistența, rămân pe loc și-l las să-mi acopere orizontul și să-mi răpească, pentru o clipă, reperele. Se risipește lent și simțurile îmi revin ca după o scufundare. Am timp, un moment, să-mi imaginez că va apărea altceva în loc. Clipesc și totu-i la fel.
Vii spre mine, încercând comic să eviți praful ridicat.
– Rata a plecat. Următoarea, într-o oră.
– S-o fi umplut și n-au mai așteptat trenul.
Te uiți în lungul drumului cu tristețea omului abandonat.
– Hai să așteptăm în gară, zic eu.
– Nu s-a schimbat nimic. Dacă fac o poză, nu mă crede nimeni că n-are filtru retro.
– Vezi că-i o cabină telefonică veche lângă casa de bilete. Dai lovitura.
Fără greșeală, sprâncenele îți vibrează și buzele ți se mișcă scurt. Îți știu toată gama de reacții: limba scoasă cu furiile în copilărie, furtunile din adolescență, grimasa ironică de acum. Ce ți se pare ție retro? îmi zboară mie gândul. Vechi, tocit, încremenit în timp?
Pentru mine, gara nu e în niciun fel, doar un popas scurt, cât să schimbi trenul pe rată și invers. N-o mai privesc de ani de zile, am indiferența celui care a lăsat straturi de amintiri în fiecare colț și ele i-au devenit străine. Locul nu mai este sumbru, întunecat și murdar așa cum l-am cunoscut când am venit la liceu în oraș. Oamenii nu mai sunt niște umbre furioase, iar sărăcia și mizeria au mai pierdut teren, s-au retras în bule ce pot fi ascunse.
Te caut cu privirea, aluneci printre călători cu un pas lejer, fără o țintă precisă. Mă văd pe mine nerăbdătoare și emoționată, trăgând de bagaje alături de tata, dar trebuie să fi fost și mama cu noi. Căra probabil sacoșele cu mâncare, obiectul exclusiv al atenției ei în ultimele zile, rezultatul unui plan detaliat de luptă: cât mai multă mâncare în cât mai puțin spațiu.
Pe el mi-l aduc aminte, rămas pe peron, zâmbind cu umerii lăsați și ochii umbriți. Vorbele mi le-a spus scurt, după mulți ani: „Ați plecat toți de atâția ani.” Ca un verdict după care nu mai este nimic de spus.
Din trenul care mă ducea atunci la București, întrezăream tot ce speram să urmeze. Acum, când vara mea începe și se termină cu adevărat pe aeroport, văd, dimpotrivă, liniștea și însingurarea care s-au așternut în urma mea.
– Am găsit napolitane și covrigi, îmi spui.
– N-ai găsit pufuleți? Doamne, ce mai plângeai dacă nu-ți luam din gară…
– Mi se pare normal, e singurul lucru de făcut aici.
Nu-i adevărat, sunt lucruri, ascunse. Când stăteam la internat, gara era conexiunea noastră cu lumea interzisă. Luam țigări și alcool de la vechiul birt. Nu intram niciodată în sală, eram fete respectabile, dar știam o tușă la bucătărie care ne vindea pe sub mână. Aveam nevoie pentru șpăgi: la internat pe camere mai bune, la repartizare să fim împreună, la paznici să ne lase să primim pachete sau să ieșim în oraș, la școală să scăpăm de practică. Cu timpul, am învățat și ce băuturi și țigări ne plac.
– Ai dreptate, îți fac pe plac. Pufuleți și votcă găsești întotdeauna aici.
– Votcă? Tu și mamaie, că numai ea zicea mereu că-i gara plină de bețivi. Îmi amintesc că mă uitam curioasă prin gară, să-i văd și eu!
Râdem. Se topește puțin depărtarea crescută între noi de când ai plecat astă-vară. Tu te plictisești imediat ce termini pufuleții și te duci să mai faci poze.
Drumul până-n sat a rămas la fel. Vechea rată – un autobuz galben, auster și ros până la os de drumuri rupte și curse supra-aglomerate – s-a transformat într-un microbuz care și-a pierdut strălucirea în praf și gropi, iar tot confortul interior a fost sacrificat pentru spațiu.
Nu mă deranjează, nu mai am bagaje. Nu aduc nimic de la oraș, nu mai car înapoi mâncare. Mama a încetat, c-un oftat, să facă planuri. Nu mai repară, nu mai modernizează nimic. Nu mai avem nici animale, ține doar o grădină și oricum găsește acum în sat tot ce are nevoie. Avem chiar farmacie, vânzătoarea i-ar putea aduce lunar medicamentele. Dar s-a obișnuit s-o vizitez, mă așteaptă cu mâncare proaspătă și cafea, ca atunci când veneam acasă, în vacanțe.
Însă nu despre toate astea e vorba. Te întorci și te așezi pe bancă. Nu mai am timp.
– Bunica… are deja optzeci și trei de ani. Ai văzut și tu, astă-vară, cât e de fragilă.
Mă privești uimită, doar o clipă. Imediat văd cum ți se ascute privirea.
– Spune-mi sincer. Chiar ai fi preferat să nu vin?
– Când am zis eu să nu vii?
– Dacă nu te întrebam de control, dacă nu sunam când ai primit rezultatele, dacă nu insistam să-mi spui exact ce a zis doctorul… Mi-ai fi spus?
– Ce rost are să-și facă griji la vârsta ei? te întreb.
– Mamă! îmi spui tu revoltată, privindu-mă fix în ochi.
– Nu te-am mințit! mă apăr eu scurt. Oricum nu-i nimic, doar o intervenție de rutină.
– Da, mama, îmi răspunzi tu moale și mă îmbrățișezi. Să nu ne stresăm!
Așa cum nu ne-am stresat când tata n-a vrut să rămână la tratament sau când mama stătea bolnavă de inimă într-un sat unde abia ajunge salvarea. Se găsesc motive să nu-ți faci griji. Acum am și eu unul: e doar o intervenție de rutină.
Schimb vorba c-un oftat.
– N-ai să crezi, dar de aici îmi cumpărăm cele mai bune țigări, când eram la liceu. Dar nu le luam cu mine când mergeam acasă, nimeni n-a bănuit niciodată nimic.
Râzi.
– Oftezi ca bunica, spui tu, și abia acum îmi aud resemnarea.
Aș vrea să-ți povestesc mai mult, să știi cum a fost și ce-am trăit aici, dar a venit rata.
Tânăra asistentă privește atentă cum își face efectul anestezia. Sigur mă așteptați cu toții acasă și mama a făcut prăjituri.