O-ntorsătură macabră a sorții a făcut ca orașul meu să rămână, din nou, fără apă curentă. Cred că e a treia oară în vreo zece zile. De altfel, nici nu mai are rost să număr.

De data aceasta, conducta s-a spart la un domn din zona metropolitană. Da, fix în curtea omului! La noi în județ, internetul vuiește de pozele craterului săpat în  „ograda” cetățeanului, la intrarea în ditamai căsoiul cu etaj, mansardă, balcoane, termopane –  „lux și opulență, lux și opulență…”; în fotografie, vila se-nvecinează cu o groapă imensă, săpată de excavatoare, ce se-ntinde pe vreo trei sferturi din terenul deținut de respectivul individ, mărginită chiar de fundația locuinței sale. Pe adâncimea craterului, apa tot se-adună, se-adună, conducta gâlgâie fără-ncetare.

Deocamdată, nicio mișcare din partea echipei de intervenții. În jur stau adunați vreo douăzeci și ceva de muncitori, toți privind cu stupoare în hău. Nici dacă s-ar fi aflat pe buza prăpastiei fără de capă sau dac-ar fi fost cât pe-aci să-i înghită neantul, tot nu i-ar fi cuprins o atare stare de imobilitate marmoreeană. Toți statuari, cu mâinile-n șold. Și-n fruntea lor: primarul.

Dar să ne oprim asupra rolului sisific jucat de mine în această poveste. Ai mei fiind plecați din localitate, am fost nevoit să mă duc după apă, singur-singurel,  „cu puterile neajutate.”, cu bidoanele de cinci litri, la pompa de lângă bloc. Constituția mea fizică fiind deosebit de fragilă, a trebuit să fac mai multe drumuri. Căratul mă epuizează, m-apucă febra musculară, moleșeala. Dumnezeu, din păcate, nu s-a îndurat să-mi dea și minte și abilități motrice. Mi-a zis: băiete, descurcă-te și tu cum poți! Măcar ai o motivație temeinică să fii  „doar cu mapa”, spre deosebire de angajații primăriei.

În fine, merg la pompa din cartier, stau la coadă, de fiecare dată, după un nou grup de moșneguți adunați la  „cioace”, mai dau și de câte-o băbuță care se uită așa, cu drag, cu bunăvoință la mine (nu prea am eu noroc la tinere, dar la doamnele-n vârstă sunt hit, am alura nepotului bun arhetipal), umplu bidoanele, mă-ntorc acasă, revin obosit, transpirat. Când termin de-ndeplinit această sarcină ingrată, constat că, între timp, a venit din nou apa.

Ce să fac acum? Să renunț la însuși rodul muncii mele, să vărs zecile de litri, cărați cu-atâta trudă, întruchipând, astfel, varianta hidrografică a mitului lui Sisif? Să redau  „lacrima vie a pânzei freatice” atotputernicei forțe de atracție gravitațională, așa cum a pățit înaintemergătorul meu mitologic cu bolovanul?! Nu, nu, nu! Nici în gând n-aș fi recurs la un asemenea gest! Le-am înghesuit, în schimb, pe toate-n debara.

Și bine-am făcut! În miez de noapte, pregătindu-mă de culcare, constat cu stupoare că iar s-a luat apa-n oraș.