Drumul îmi pare anevoios. Un verde lăptos, cu șoapte de roșu viclean, joacă în spatele lumii celorlalți. E un strigăt? Nu mă pot lămuri pe moment. Merg printr-o pădure cețoasă, de un albastru pufos. Copacii își mișcă frunzele mari și mov deschis, cu luciri galbene. Culorile se scurg ușor, calde, prin brațul drept; un șarpe, de un portocaliu mort, se leagănă pe o frunză ciclam spart. Văd un stâlp înalt, galben curgător, asemenea unei senzații de moleșeală la marginea leșinului. O dungă argintie, orizontală, iar mai apoi alta, mov risipit, după care mă trezesc. Duc mâna stângă la fruntea transpirată, mă doare. Ațipisem într-o cameră ce îmi pare străină.

Am treisprezece ani și sunt în vacanță la părinți. Pe perioada verii, internatul este închis, iar adulții vin să-și ia copiii acasă. E o școală specială, oamenii spun că pentru nevăzători. Mie îmi pare că doar ne izolează de exterior.

Azi trebuie să merg la doctor, cu toate că eu nu am vrut. Mama nu e bine în preajma mea. Îi simt jena și o oarecare rușine, pe care o mai aud prin oftaturile ei indigo greoi. Mă ridic din pat și merg către ușă. Mă lovesc cu capul de dulapul din stânga. Parcă nu era așa de aproape de ușă acum un an. Scârțâitul verde poros al balamalelor mă sperie. Baia e la stânga și, de obicei, are ușa închisă. Ei nu știu că, pentru mine, ar fi mai bine să fie deschisă când nu e cineva înăuntru. Sunt confuz și pot doar să sper că nu e nimeni. Ciocănesc și aștept.

Din capătul holului, un miros puternic de adeziv îmi pătrunde rapid în creier. Tata iar peticește ceva prin casă. Mă spăl pe față și îmi țin mai mult mâinile sub jetul de apă rece. Mirosul e încă prezent, iar asta îmi aduce aminte de prima mea excursie cu clasa la o fabrică de încălțăminte. Sunete puternice, nu mă puteam orienta, estimam vag înălțimea, lungimea. Însoțitorul meu mă trăgea după el, fără să-mi explice nimic.

Vocea violet alunecoasă a mamei îmi spune să mă îmbrac. În cinci minute trebuie să plecăm. Amintirea fabricii se risipește pulverizată de anxietatea anticipării. În capul meu, gândurile se joacă de-a v-ați ascunselea după culorile mișcătoare; roșu zaharisit-albicios, maro rigid-fix, albastru iureș-fulgerător și încă multe altele, pe care nu le pot remarca în același timp în care le conștientizez. Muzica radioului se aude din față. Mama urlă, nu știu de ce, nu înțeleg la cine. O mână puțin transpirată îmi zgâlțâie umărul drept.

– Dormi? zice mama. Realizez târziu că urla la mine.

Mă simt prost, par și mai ridicol când nu-i răspund.

Tata conduce atent, pasiv la tot ce se întâmplă în jur. Nu-l percep ca fiindu-mi apropiat. Mă forțez să îl simt tată, nu reușesc. Încep să plâng și să-mi strâng pumnii mici.

– Degeaba ai treisprezece ani, nici nu știi măcar să răspunzi când ești întrebat. Ești un autist. Blestemată ziua în care te-am adus pe lume…

Nu știu exact ce poate însemna „autist”. Când am fost la psiholog, am mai auzit cuvântul ăsta de câteva ori. „Poate că are o formă ușoară”, i-a spus mamei, cu voce bleumarin aerisit.

N-o mai aud, îmi par cuvintele ei puternice, sălbatice. Plâng și vreau să dau cu mașina de cer. Știu că nu o să fac asta. Ar fi ceva urât, iar cerul verzui-roșiatic ar așeza-o la loc pe șosea. E prea multă durere să pot face ceva. Mângâi ușor bancheta mașinii și încerc să mă liniștesc. Mă simt închis și nu pot să strig, mașina e prea mică, iar culorile astea mă blochează.

Îmi aduc aminte de el. Cum l-am întrebat atunci, lângă sala de mese:

– Mă crezi că din palmele mele poate să crească o floare? Mă crezi?

Am așteptat un răspuns. Un roșu fix, etern mi-a spart urechile:

– Nu cred. Minți.

Și-a plecat. M-am prăbușit și am început să plâng. Îmi fusese refuzat singurul meu adevăr.

Mașina se oprește, iar tata, cu o voce galben înecăcios, îi spune mamei să ia bagajele mele din spate. Ajunserăm la aeroport. Mă pregătesc pentru un consult oftalmologic ce nu avea să-mi aducă nimic în plus. Afară totul e înnebunitor, multe culori care mă sperie. Mama urlă din nou și mă trage după ea, oamenii mă lovesc iar eu nu înțeleg de ce. Oamenii se izbesc mereu de mine, de ce, doar mă pot vedea, ocoli. Mă doare. Mă opresc brusc. Realizez că nimeni nu mă mai trage.

Ajung la niște scări. Un troler mă lovește și cad. Mă ridic repede și mă sprijin de balustrada lucioasă. Prea multă lume, prea mult din ceva ce nu mă simte și nu mă lasă să simt. Dau cu capul de același stâlp galben curgător-sfâșietor. Mă opresc și ascult. În jur, oamenii roiesc în toate direcțiile. Mă sprijin de stâlp și mă concentrez. Simt că nu mai pot, că o să leșin dacă nu urlu. Mă doare și vreau să mă simt liber de toate. Strigătul meu de disperare se aude în tot aeroportul. Vreau să nu mă vedeți, nu exist, mă închideți, mă strângeți, vreți să înțeleg ceva ce nu pot. Mă infirmizați și îmi ciuntiți puritatea minunii, viața.

Ecoul urletului meu se întoarce, cu aripi mari de curcubeu, spre mine. Oamenii fug în toate direcțiile, nici măcar nu mă văd. Nu știu cine a țipat. Respir greoi. O căldură liniștitoare îmi învăluie tot corpul. Nu mai aud nimic în jur. O mână blândă îmi mângâie capul.

– Ești bine? Te mai doare?

Vocea îmi pare că se aude de undeva de departe. Stâlpul galben curgător dispare. Mă simt mai ușor și împăcat cu lumea.