– Ăl din mijloc îi fi-mio cel mare, Alex, îi povestește femeia, ce nu are mai mult de patruzeci de ani, bărbatului înalt, îmbrăcat la costum, căruia îi atârnă la gât, inconfortabil, o cravată și un ecuson de jurnalist. Tăt timpu’ pare că stă-ncruntat. Are sprâncenele celea de la tată-său. În dreapta lui, îi mijlociu’, Robert. Roșcovanu meu. Pus pă șotii tăt timpul. Neastâmpărat ca apa ce fierbe. Iar în stânga lui Alex îi mezinu’. Sufletu’ familiei. Liviuțu mamii. Nu știu cum de-i așa bălai. Zece anișori împliniți luna trecută. No, uită-te la ei cum stau acolo tăți tri.

Ochii femeii se umplură de lacrimi. Soțul ei o prinse de după umăr, degetele lui groase mângâind materialul aspru al puloverului de lână. Jurnalistul își termină de notat numele celor trei în carnețel și rămase tăcut.

– Am zîs io că nu-i o idee pre bună s-avem înmormântare cu sicrie deschise, spuse soțul femeii, fără să poată să-și dezlipească privirea de la chipurile pământii ale pruncilor lui.