Era 22:35. Andrei își ținea perna în brațe. Fața îi era roșie ca a celor care beau dis-de-dimineață. Acceptase să vină la filmarea asta pentru a revedea eolienele. În urmă cu doi ani, mersese prin pustiu, plin de acid, hipnotizat de mișcarea lor amplă. Fusese călăuzit o vreme de oameni morți, înfricoșători în albastrul tuciuriu al nopții, dar care se evaporaseră de cum le acceptase compania. Când ajunsese, spre dimineață, se dezumflase și își spusese: așa faci tu, străbați orizonturi, doar pentru a fi dezamăgit la final.

Trebuia să meargă mai departe, spre București, în mașină cu Iulia și Sergiu, pe care-i cunoscuse la mare, dar ei au mai rămas o zi. Iulia a adormit la volan, iar mașina ei a ieșit de pe carosabil. Cei doi au murit pe loc. Andrei a aflat de toate astea în timp ce își bea cafeaua în Militari, în bucătăria prietenului său din liceu, căruia nu i-a spus nimic.

Perna lui Andrei era rezemată de umărul stâng al Marei, care sugerase că nu intenționează să-i întoarcă apropierea. Andrei a deschis ochii. Lumina farurilor se reflecta în asfalt. Chiar și la cei 187, 188 de kilometri la oră pe care îi avea SUV-ul, suspensiile își demonstrau ireproșabil eficacitatea, amortizând fiecare dâmb de beton din care e făcută Autostrada Soarelui. Mai puțin pe cel de mai devreme.

S-a trezit de tot. Organele interne i s-au zguduit, au sărit în aer și au fost imediat strânse la loc de nodul care i s-a încrețit în stomac. Mara și Cosmin dormeau în continuare lângă, pe bancheta din spate. Aveau un somn profund și confortabil. Ochii lui Andrei i-au întâlnit, în oglinda retrovizoare, pe cei ai lui Dinu, care conducea absent. Dinu l-a privit curios. Apoi, ochii i-au revenit la șosea. Vântul se lovea puternic de caroseria mașinii, purtându-i pe cei cinci ca printr-un pântec interminabil.

– Să oprim și noi la un peco, vreau pipi, a spus Sorana, care stătea pe locul din dreapta.
Era vina ei că aproape toți membrii echipei de filmare se asemănau acum cu niște raci în conservă. Când Andrei i-a cerut Soranei să meargă să cumpere cremă de plajă din sat, ea a zis că nu știe unde să găsească magazin. Întrebată de ce nu s-a dus mai departe, Sorana a replicat, iritată:
– De unde naiba să știu că tre’ să merg până-n Năvodari?

Dinu a semnalizat dreapta și s-a încadrat pe banda care ducea direct într-una dintre benzinăriile ce împânzeau autostrada – acei elefănței luminoși, umpluți cu produse la suprapreț, care apăreau ca niște flori otrăvitoare printre bălăriile dobrogene. Andrei a coborât și-a făcut câțiva pași ca să-și dezmorțească coapsele. A luat o gură de apă, a scuipat-o într-un petic de iarbă, în timp ce restul se împleticeau în beznă către toaletă. Dinu a încuiat mașina, iar când Andrei a vrut să-i strige din urmă, erau deja intrați pe ușile glisante, automate, ale benzinăriei.

Nu avusese timp azi să digere prezența eolienelor. Nu era sigur de ce l-au atras atât de tare în vara aceea și nu știa de unde vine neliniștea asta pe care încă o simțea față de mișcările lor. Le-a privit îndelung, în timp ce se retrăgeau de pe plajă, spre civilizație. De la accident, începuse să trăiască pe pielea lui tot ce-și dorise, ca adolescent, să trăiască, la fel ca în romanele lui Welsh, Adair sau Schlink pe care le citea în liceu. A doua șansă la viață, căpătată după o moarte evitată la linie. Țigara i-a pârjolit interiorul degetului mijlociu, iar el a aruncat-o îndată pe jos. Mucul s-a sfărâmat în scântei portocalii, mici și săltărețe, interminabile.

S-au urcat în mașină și-au continuat drumul cu viteză mai mică. Mara i-a luat perna lui Andrei din mână, apoi s-a întins cu capul în poala lui și cu picioarele peste cele ale lui Cosmin. Andrei s-a prefăcut indiferent. Sorana s-a uitat peste umăr la ei, apoi l-a privit pe Dinu. Și-a pus mâna peste a lui, au mers așa până ce Dinu a schimbat viteza. Mara l-a fixat cu privirea pe Andrei, într-un soi de tachinare insolentă, însă ochii i s-au închis ușor, a adormit din nou.

Mai avea puțin și ajungea acasă. Urma să-și lase lucrurile în camera de cămin, să facă un duș, apoi să-l sune pe Patrick, blondul înalt din Norfolk, care făcea Bucureștiul să se simtă ca New York-ul.

Dinu a frânat dintr-odată. Asta i-a făcut pe toți să-și încordeze corpurile semi-adormite în așteptarea unei coliziuni care n-a avut loc. Au încetinit și au mers, așa, o vreme. Se formase o coloană de mașini care se prelingea cu reverență pe autostradă, asemenea vizitatorilor unui muzeu. După un timp, pe partea dreaptă a drumului au apărut mașini de poliție și echipaje de descarcerare. Girofarurile iluminau toată scena într-un ritm asincron. Andrei și-a propus să nu se uite, dar n-a putut rezista. Erau trei corpuri în autoturismul dat peste cap în câmp. În față, o tipă cu părul lung, întărit de propriul sânge, alături de un bărbat, al cărui contur se putea ghici mai degrabă decât discerne, iar în spate, întins pe tavanul mașinii, cu mâinile sub gât, parcă dormind, era un tânăr cu chipul senin. Pe Andrei l-a trecut un fior pe șira spinării. Semăna al naibii de tare cu propriul său chip.