În fiecare vacanță de vară merg la tata trei săptămâni. Mă simt bine cu el, e relaxat și glumește. Anul ăsta nu mai e așa fain, trecem des pe la Georgeta. E o tipă severă, mă enervează, nici nu intrăm bine pe ușă, că mă trimite în camera lui Mihăiță. Nu știu care-i faza cu ea, trebuie să-mi fac curaj să-l întreb pe tata. Doar cu el e altfel Georgeta, se pisicește, râde, ihihi. Nu știu ce le face taică-meu femeilor, bagă vrăjeală, mârâie, își umflă burta, până și mama chicotește îndată ce-l vede, deși s-au despărțit de vreo cinci ani. Anul trecut, când tata m-a adus înapoi, mama l-a împins în joacă. El a prins-o de mână și a tras-o spre el. A pupat-o pe nas și s-a întors peste un an.

Mihăiță e cu vreo doi ani mai mic decât mine, nu merge încă la școală. Trebuie să-l suport cel puțin o oră. Ne salutăm politicos și stăm la distanță unul de celălalt, ca doi vecini. Piticul nu rezistă mai mult de trei minute, aproape că țipă:

– Vrei să stăm așa sau să ne jucăm?

– Hai, zic, mai mult ca să n-o mai aud pe maică-sa râzând din bucătărie.

Lui îi place să se joace cu trenulețul electric, eu am chef de table, dar nu vreau să-l învăț. Nu ne rămân prea multe soluții. Ne punem pe pat și dăm cu banul, ca de obicei. Cel care a avut noroc își alege jumătatea. O convenție, arcurile sunt la fel de tari peste tot.

– Gata?

– Gata!

Sărim. Și sărim. Și sărim. Aterizăm într-un picior, în două, ne-mpingem, cădem aiurea, ne lovim de câte un colț, râdem când ne vine să plângem, poate nu se prinde celălalt. Dumele lui tata și hăhăielile Georgetei se pierd în scârțâituri de pat. Arcurile ne aruncă tot mai sus, întindem mâinile spre tavan, nu-l atingem niciodată. Dacă l-am atinge, toate dorințele ni s-ar îndeplini. De fapt, e doar una:

– Tati, zic.

– Tati, zice și Mihăiță.

Nu mai avem putere, ne prindem de mâini. Sărim tot mai des în contratimp, transpirăm, mâinile ne alunecă. Tatitatitatitati, strigăm amândoi și ne dăm bătuți. Picăm lați, fiecare în jumătatea lui. Ne înjurăm și râdem. Și râdem. Și râdem.

Seara am jucat table cu tata. După ce i-am luat o linie, l-am întrebat de Georgeta. S-a rățoit:

– Ceee Georgeta? N-am nicio treabă cu ea. Suntem colegi.

*

– Cum a fost? mă întreabă mama.

– Bine, zic.

Nu e mulțumită. Mama e tot timpul nemulțumită, iar eu îmi închipui că asta are legătură cu mine. Mă simt vinovat și turui ca s-o îmbunez, am fost câteva zile la bunici, la țară, bunicu’ m-a plimbat cu tractorul și cu căruța, ne-am dus și cu vacile pe câmp și ne-am șters cu frunze de nuc la fund, bunica mi-a dat o sută de lei când am plecat și am cheltuit jumate pe taxi, că tata a zis să mergem ca boierii, iar pe restul i-am pierdut la table, era să-i dau un marț, da’ a scăpat și după aia mi-a luat partida, a, și am trecut pe la o colegă a lui tata, Georgeta, am poreclit-o Colonelu’, că e mai milităroasă, așa, și m-am jucat cu băiatul ei, Mihăiță, de fapt nu ne-am jucat, că nu știe table…

– Mai taci odată, a zis mama. Ești fraier!

M-am blocat. Nu-mi zisese niciodată fraier. Leneș, obraznic, nesimțit, da, dar nu fraier.

– Tac-tu s-a însurat! Georgeta e nevastă-sa, iar Mihăiță ăla e frate-tu vitreg. Colegă, auzi la el…

– Minți! am țipat. De unde știi? Nici n-ai fost acolo!

Ea și-a aprins o țigară. N-o mai văzusem fumând de mult, parcă se lăsase.

– Boieri, auzi la el, a spus. Și a râs.

 

Bogdan Munteanu

Bogdan Munteanu s-a născut în 1979, la Arad. Locuiește în Timișoara din 1997.

A publicat romanul Stai jos sau cazi (ed. Nemira) și trei volume de povestiri, cel mai recent fiind Ai uitat să râzi (ed. Nemira).

Lucrează în IT și în proiecte culturale, ascultă povești și joacă table.

Doi derviși roșii

Era pe canapea, cu genunchii la piept şi capul sprijinit de ei. Am crezut că adormise aşa, pentru că nu s-a mişcat când am intrat. — Ai uitat să-nchizi uşa, i-am strigat. De la noi cobora...? Am lăsat sacoşele jos şi m-am dus la ea. — Ce faci acolo? — O urmăresc. M-am...

Ca noi toate

Există, în Piața Obor, o zonă cu muzică ușoară veche, oameni care așteaptă foarte aproape unul de celălalt și mici care sfârâie neîntrerupt. Acolo totul arde: plita, buzunarele și inimile. Iar azi pare că spațiul acela s-a extins peste întreaga piață: oriunde am fi,...

Răbdarea căutătorului în arhive

Își înfășură fularul mai strâns în jurul gâtului și își îndesă mâinile în buzunarele jachetei. Frigul îi apăsa pieptul, iar a doua zi avea să ningă, simțea asta în oase, îl dureau genunchii. Prevedea o seară sub două pături groase, cu benzi calde antireumatice...

La curte

Am scos biberonul din ibricul în care îl pusesem la răcit, în timp...

Barbie

O ține de mână și o trage după ea. Fetița are șiretul desfăcut, dar...

Cunoașterea evenimentelor

O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce...