S-a dus la clasa asta de dans contemporan și se gândește doar că ar vrea să se termine odată ca să meargă acasă și să se taie. N-a făcut-o niciodată – cel puțin nu varianta clasică, de self-harm – dar, în ultima vreme, a început să mediteze la asta aproape cu drag, ca la ceva ce și-ar dori să integreze în viața de zi cu zi, cum ar vrea să citească mai des literatură feministă sau să meargă iar săptămânal la bazin. Ca la ceva care i-ar îmbunătăți viața.

E probabil din cauza oglinzilor, n-a mai dansat în fața lor de când făcea balet, nici în casă nu mai are niciuna din cap până-n picioare, doar pătratul ciobit al celei din baie, în care nu se vede mai jos de piept. Într-un act inutil de autoconservare, s-a pus, de la începutul orei, în fundul sălii, cât mai departe de peretele cu oglinzi și de studenții de la coregrafie din primele rânduri. E clar că se știu toți între ei și deja se dau în stambă. Se minte singură că n-are nicio treabă, dar, de fapt, se umple de ciudă și-și simte corpul mai anchilozat, mai înțepenit, îngreunat de rușinea perioadei lungi în care n-a mai prea dansat.

La ea în familie s-a zis mult vorba asta, brânză bună în burduf de câine. O ziceau bunica și mama, despre un unchi care fusese atât de deștept, de talentat – nu mai știa nimeni la ce -, dar făcuse alegeri cu care nu erau de acord. Au zis toți asta destul, inclusiv tatăl, și despre ea, de când era mică și dădea semne că s-ar fi culcat pe-o ureche. Ca s-o ambiționeze, probabil. Ei i s-a părut, de când s-a făcut destul de mare să disece, de fapt, ce-nseamnă, că, dacă unui om i se spune într-una cum este, așa o să și devină.

Școala de balet se începe din clasa a cincea. Dacă știi să stai frumos, dacă înveți să faci passé-ul foarte deschis, să plângi doar noaptea în camera de cămin și să nu miști în front, la 18 ani primești atestat de balerină și te angajezi la operă. Cine-i chiar bun, că restul ajung încă din liceu în clasa de contemporan – unde, se știe, sunt doar ăia care n-au rezistat la balet – și-apoi la facultatea de coregrafie. Ea fusese printre cei care rezistaseră.

E furioasă pe copiii ăștia din jumătatea din față a sălii cum e pe toți cei care-au știut că pot să ducă în continuare, ea n-a putut, așa că și-a bătut joc de o viață de muncă. Acum, vine la clasele astea deschise de contemporan doar ca să-și mențină corpul, fiindcă nu știe ce altceva să facă cu el. Și fiindcă poate să danseze desculță. Îi place să-și simtă bătăturile care apar în vârful degetelor și pe tălpi, arsurile de pe muchia piciorului, de la covorul de dans. Când era mică, își spărgea bătăturile cu acul cu care-și cosea panglicile la poante, și-și smulgea pielițele până făcea răni, dar nu până la sânge. Oricum le simțea apoi toată ziua.

Ea n-ar face-o pe braț, ca luzării. Nu o interesează să vadă cineva cicatricile. S-a gândit destul la asta, s-ar tăia în spatele genunchiului, fiindcă oricum nu poartă niciodată pantaloni scurți; cu cuțitul de bucătar cu lamă portocalie luat pe puncte de la Mega; știe, de când se ciupea din greșeală cu lama de ras pe picioare, că și o tăietură superficială se oprește greu din sângerat. A stat de atatea ori să-și șteargă gambele cu șervețele umede înainte să-și pună colanții roz pal, să nu-i umple de punctulețe de sânge. N-a făcut-o și de frică, probabil, de scârba de toată partea care-ar veni după tăiat. Deși s-a tot gândit că, dacă nevoia ar deveni vreodată suficient de tentantă, o să se ocupe și de restul.

Clasa de contemporan ar trebui să țină două ore, dar se întind cu un exercițiu de improvizație pe perechi. În seara aia, când se taie, are precizia unui copil care-a luat zece pe linie toată viața. Mereu a tratat orice făcea pentru prima dată de parcă era la olimpiada pe țară, așa că își spală cuțitul, își pregătește șervețele și urmărește cu atenție și repulsie, amestecate, când, cât și cum dă sângele. Ajunge, ușor dezamăgită, la concluzia că ruptul bătăturilor de pe tălpi o lasă cu aceeași senzație după, și oricum pare mai natural și mai puțin studiat decât tăiatul. Rămâne pe canapea uitându-se în gol, cu un crac al pantalonului suflecat până la genunchi, întrebându-se, pentru a nu știu câta oară, ce-o să facă cu ea de-acum încolo.

La 18 ani, când i se oferise un loc la operă, s-a lăsat de balet. Brânză bună în burduf de câine.

 

Simina Popescu
Simina Popescu e ilustratoare, autoare de bandă desenată, și îi place să scrie. Romanul ei grafic de debut, Leap, un coming-of-age story queer, va fi publicat în 2024 sub Roaring Brook, un imprint al Macmillan US, și recent a făcut tranziția spre a scrie non-ficțiune, debutând în Scena9 cu un eseu despre tulburări de alimentație, Frumoasă înseamnă slabă. E pasionată de reprezentarea LGBTQIA+ în media contemporană și de povești despre intimitate și emoții profunde.

Smida

A descoperit Smida la festivalul de jazz de acolo. A simțit că locul acela îi aparține, că a fost creat anume pentru el. Se mira că l-a cunoscut atât de târziu, deși fusese în el de la bun început, ca un peisaj interior care își găsea în sfârșit o întrupare....

Sk1t50 4U

Toate visele mele către cel mai adânc dintre coșmaruri: oameni cunoscuți, pătrunși în interiorul unei case, care îmi aparține mie, la fel de bine ca nimănui altcuiva. Rândurile mele se împletesc haotic cu vorbele lor, într-un amalgam din care nu mai pot discerne ce să...

Mîine moare tata

Se trezise cu un zumzet în cap de parcă ar fi fost locuit de colonii întregi de viespi. Mîine moare tata, își aminti, și un fior de greață și oroare îi scutură întreg corpul. Se ridică cu greutate din pat și se tîrî împiedicat spre cafetieră. Îi trecu prin cap că nu e...

De-aia nu-mi plac delfinii

M-am trezit cu o ură față de delfini. Era chiar dimineața în care mă...

Cunoașterea evenimentelor

O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce...

O umbră şi-un ecou

Aveam zece ani când a venit ordinul de evacuare. Mama ne-a îmbrăcat,...