Între îndemnul lui Ghiță, grăjdarul – Trap, Flora! – și izbitura cu care pământul m-a primit înapoi, a trecut mai puțin de un minut. Saltul și cabrarea iepei, speriată de tusea bruscă a tractorului cu care Gelu aduna fânul de pe câmp, a împărțit cele aproape șaizeci de secunde în două jumătăți: înainte și după.

„Înainte” fusese mirosul înțepător de grajd și de sudoare de pe crupele lucioase, mari și negre; potrivirea chingilor de la șaua de piele roasă și pusă peste pătura mițoasă; băncuța de care mă ajutasem ca să urc la doi metri înălțime. Tot înainte fusese și zgomotul ritmic de potcoave pe pământul dogorit, neînmuiat încă de ploaia care doar amenința, fără să ude, fânețele de la poalele Făgărașului.

„După” a început cu impulsul transmis de corpul uriaș al iepei. Compunerea forțelor, potrivnică, a desfăcut legătura dintre noi două. Am scăpat dârlogii din mână. Piciorul stâng s-a eliberat, dar cel drept a rămas prins în scară. Cu o luciditate înfricoșătoare – Da, voi cădea, dar măcar să nu mă calce în picioare! -, mintea căuta soluții să micșoreze curbura arcului de cerc pe care îl desenam prin aer. M-am agățat de coamă, m-am prins de dâmb, mi-am eliberat glezna dreaptă. În locul munților zăriți în depărtare, printre urechile Florei, pentru câteva clipe, în fața ochilor mi-a apărut cerul.

Copitele din față s-au întors pe pământ, cu o bufnitură. A urmat un alt zgomot, necunoscut. Părea explozia unei grenade, auzită prin dopuri de pâslă; mi-a umplut șira spinării pe dinăuntru, vertebră cu vertebră, de la osul sacru până la ceafă.

Am devenit, brusc și acut, conștientă de fiecare senzație. Stropi de sudoare au început să-mi curgă pe frunte. Cizmele negre de piele, cumpărate special pentru călărie și de care eram foarte mândră, se prăfuiseră. De fapt, aterizasem în mijlocul unui nor gri, în fund, cu picioarele întinse drept în față, ca un bebeluș.

Coada Florei mă mătura de muște imaginare pe deasupra capului. Gelu a lăsat baltă tractorul zgomotos și a luat-o la fugă spre mine.

— Hoa, Flora! ‘Tu-ți morții mă-tii de cal! Ai lăsat-o în urmă pe doamna!

Aha, de-aia am ajuns să văd coada calului. Pesemne m-am răsucit prin aer cu 180 de grade, ca o pisică.

Între timp, Ghiță o prinsese de frâu și o potolise pe Flora, care s-a întors spre mine cu o cută adâncă între arcadele proeminente și dâre lungi, zbârlite, pe gâtul musculos. Cu capul lăsat jos până aproape de copite, mă privea dintr-o parte, cu fereală. Știa!

Senzația de grenadă explodată mi s-a mutat în burtă, chiar deasupra încheieturii piciorului drept. Am încercat să schimb poziția și să mă întorc pe burtă. N-am înțeles imediat de ce n-am reușit. Îmi vedeam piciorul unde trebuia să fie, în prelungirea trunchiului; era negru și prăfuit, ca și picioarele Florei. Dar nu îl simțeam.